Sezon de Oscar 2017 – Manchester by the Sea

Mai intotdeauna imi stabilesc un favorit dintre peliculele care concureaza la Oscar. Si, fara exceptii, apare o alta care ii ataca pozitia. La La Land sedea confortabil in fotoliul de lider pana am vazut Manchester by the Sea. Ce frumoasa e o competitie acerba in comparatie cu o cursa castigata detasat!

Filmul regizat si scris de Kenneth Lonergan, caruia ii multumesc pe aceasta cale pentru o dubla postura fenomenala, e si mai pregnant in a demonstra ca existenta umana e un amalgam de durere si incantare, iar suita de reactii, evenimente si amintiri la care esti martor exact asta livreaza. Sunt momente cand ti se pune un nod in gat, iar dupa cateva minute il eliberezi, pufnind in ras.

Ce ma fac? Am epuizat deja concluzia „Viata, asa cum e ea” cand am scris despre La La Land.

Daca m-am procopsit cu o dilema, macar am solutionat-o pe alta. Duelul Denzel Washington – Cassey Affleck nu este numai inclestarea a doi artisti de calitate, ci duelul a doua moduri fundamental diferite de a interpreta. Protagonistul din Fences duce pe culmi himalayene arta actoriceasca derivata din cea teatrala, cu manifestari puternice si vizibile, conturate in asa fel incat sa fie facil de decelat.

De cealalta parte, Cassey Affleck exploateaza cinematografia si libertarea ei de expresie. In cadrele compuse anume, in prim-planuri si imagini in care apare din cap pana in picioare, filmat din spate sau din lateral, cu taceri prelungi si vorbe scoase cu mare efort, dar care te taie pana in adancul sufletului, se compune un om sfarsit, care mai fiinteaza doar din inertie si din bruma de afectiune pe care o primeste de la cativa apropiati.

Ati putea obiecta ca nu e mare lucru sa intepretezi cand n-ai cine stie ce de spus, insa marea subtilitatea a jocului sau e strans legata de finetea introducerii momentelor de dinainte de marea tragedie care il apasa si pe care o simtim pana si din modul cum isi tine umerii. Fara a fi semnalate prin decupaje anume, in acele cateva scene vedem un personaj cu manifestari faciale si verbale similare, dar cu o scanteie care in planul principal al naratiunii nu mai exista. E opusul Genezei din Capela Sixtina a lui Michelangelo.

As mai putea avansa o sumedenie de elucubratii, insa imi staruie in minte o idee minora, dar ilustrativa: replicile colosal de amuzante din Hell or High Water ma distreaza si cand doar le citesc, pe cele de o simplitate dezarmanta ale lui Cassey Affleck mi le amintesc indisolubil legate de figura si tonul sau inexpresiv.

Da, Oscarul merge la Cassey Affleck.

La umbra titanicei sale interpretari se mai distinge si a pustanului Lucas Hedges, care, pe langa o gama surprinzator de larga de reactii emotionale, beneficiaza si de unele replici savuroase. Michelle Williams nu m-a impresionat defel, poate si pentru ca putinele momente in care e prezenta pe ecran sunt prea departe unul de celalalt, pentru a inchega un personaj palpabil. Mai degraba mi-a atras atentia Gretchen Mol, in rolul deranjatei mame a personajului lui Hedges. Reaparitia ei la un moment dat ii prilejuieste lui Cassey Affleck, in stilu-i placid, cea mai tare poanta a filmului.

Referitor la realizare, exista un amanunt pe care l-am vazut criticat in alta parte, dar pe care il consider un argument suplimentar pentru valoarea productiei semnate de Kenneth Lonergan. Bucatile muzicale din Messiah de Handel sunt desavarsit alese pentru a insoti aceasta drama; trairile pe care le-au inspirat contemporanilor compozitorului, pe care ni le inspira noua la vederea unei povesti plasate intr-un orasel american si pe care le vor inspira generatiilor viitoare sunt aceleasi, pentru ca noi suntem aceiasi.

Si, ca sa ies din incurcatura concluziei pe care am utilizat-o deja, recurg din nou la o frantura de universalitate:

Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri.

Arrival

Hell or High Water

La La Land

Fences

Hacksaw Ridge

Moonlight

1 Comentarii

Lasa un comentariu.