Când vine vorba de nominalizări la Oscar, unele filme primesc cu toptanul și te miri de ce.
Pentru alte pelicule, însă, o simplă nominalizare e o binecuvântare, pentru că le evidențiază puțin din marea de producții care apar în fiecare an pe fața Pământului.
E cazul lui Aftersun, pe care, în alte condiții, nu cred că l-aș fi văzut în veci, nu pentru că aș fi mânat de vreo discriminare internă, ci pentru că nu am vreo speranță de viață de un mileniu.
Dar, după ce ultimele imagini ale filmului scris și regizat de Charlotte Wells s-au estompat, sunt recunoscător pentru o demonstrație de nivel înalt a ce înseamnă povara unui suflet zbuciumat.
Acest nivel înalt nu se referă neapărat la realizare, deși aceasta este meritorie, ci la subtilitatea expresiei psihologice. Pentru a o decela, ai nevoie de doze consistente de atenție, răbdare și toleranță la disconfort mental.
N-a fost o problemă, aveam antrenament cu marile creații ale Noului Val Românesc, cu toate ciorbele sorbite prelung și cu toate țigările fumate pe îndelete.
Un tată și fiica sa puberă petrec vacanța de vară într-o stațiune din Turcia. Inițial, lucrurile par idilice, dar, treptat, personalitățile celor doi adună varii dimensiuni, care explică și tensiunea latentă dintre ei, precum și lipsa sentimentului de distracție autentică.
În cazul lui, în ciuda virilității pe care unele cadre le-o prezintă ostentativ, se dezvăluie o adâncă angoasă, un trecut măcinat de traume, un cuantum imens de copilărie netrăită, cum spunea I. D. Sîrbu.
Cea mai strălucită componentă a interpretării lui Paul Mescal este ceea ce nu vedem.
Suntem obișnuiți să asociem zâmbetul cu starea de bine. Aici, această mișcare a mușchilor zigomatici este o mască zdrențuită, menită să ascundă o mare de-a pururi agitată.
De câte ori n-am văzut aievea acest zâmbet chinuit!
În cazul ei, există o transformare subtilă, de la copil la adolescent, de la preocupări infantile la interese erotice. Iar în această tranziție, discret redată de Frankie Corio, extraordinar înzestrată actoricește pentru vârsta ei, presupune și o slăbire a cordonului ombilical care o leagă de părintele ei.
Punând acest proces natural și inevitabil în mișcare, fiica îi dă tatălui ei o lovitura dureroasă.
Atât de dureroasă, încât o simți chiar și după ce luminile din sala de cinema s-au aprins și ai pornit gânditor spre casă.
Un drum mai lung ca de obicei, pentru că e însoțit de o constatare:
Oricâtă compasiune ai depozita, tot nu e suficientă pentru câtă suferință îți e dat să întâlnești la ceilalți.
Ce să faci?
Cum să sporești înțelegerea și răbdarea?
Un răspuns greu de găsit, dar care merită căutat.
Glass Onion – A Knives Out Mystery
