În orice alt univers, Everything Everywhere All at Once ar fi fost o mizerie.
O idee deșucheată, efecte speciale pentru care n-a existat un buget foarte mare, o actriță pe care o știi drept bătăușă pusă la redat o gamă de stări emoționale de parcă ar fi Meryl Streep.
Și totuși, în universul nostru, acest film scris și regizat de tandemul Dan Kwan – Daniel Scheinert funcționează atât de bine, încât ține trează bucuria că îndrăzneala, nu, nebunia creatoare se manifestă încă pe acest pământ.
Ca să poți spera să absorbi o parte cât mai mare din asaltul simțurilor la care te supune pelicula, e nevoie să fii un pic familiarizat și să ai îngăduință față de premisa multiversului, cu toți tropii, paradoxurile și nonsensurile lui.
Ce au făcut cei doi realizatori este să ia o astfel de narațiune, să mai ia una despre o multiplă criză existențială, să le mărunțească bine de tot, să le bage în malaxor și să le amestece până le-a ieșit o pastă omogenă, asezonată cu tot felul de prostioare, mai mult sau mai puțin porcoase.
Se servește cu mintea deschisă, alertă și cu doză de umor.
Povestea este a dificultăților pe care protagonista (Michelle Yeoh) le are cu bărbatul (Ke Huy Quan), cu fiica (Stephanie Hsu) și cu Fiscul (Jamie Lee Curtis).
În universul nostru, lucrurile stau rău, însă în altele e cu totul altfel. Și când spun altfel, luați-o literal, de fapt și-acum mă pufnește râsul, aducându-mi aminte ce le-a mai dat prin cap lui Kwan și Scheinert.
Cu multitudinea asta de chestii, că nu pot să le numesc altcumva, există șanse ca morala filmului, foarte importantă pentru zilele noastre, să își piardă oarecum din efect.
Însă un lucru nu va trece neobservat, indiferent de ce parte a universului vă veți afla – calitatea interpretărilor.
Despre Michelle Yeoh știu o anecdotă pe care trebuie să v-o împărtășesc. Provenind din școala filmelor de acțiune din Hong Kong, era învățată ca la scenele de luptă chiar să lovească, spre disperarea cascadorilor din Tomorrow Never Dies, care s-au dus și s-au plâns la regizor că îi altoia prea rău.
Că nu e doar o smardoaică strălucită știam din Crouching Tiger, Hidden Dragon, unde afecțiunea ei reținută față de personajul lui Chow Yun-Fat este poate cel mai frumos aspect al unei creații cinematografice și așa sublime. Aici, însă, repertoriul ei actoricesc se extinde în moduri frapante, de parcă realizatorii chiar ar fi scotocit prin toate universurile și ar fi adus împreună mai multe versiuni ale ei.
Ke Huy Quan, care reapare în prim-planul celei de-a șaptea arte după aproape patru decenii (da, el e puștanul din Indiana Jones and the Temple of Doom), manifestă o bonomie și o seninătate care țin scânteia umanității vie chiar și în cele mai negre momente ale narațiunii.
Stephanie Hsu este superbă prin discreta și bidirecționala metamorfoză de la adolescentă tulburată la personaj malefic în toată regula, cât despre Jamie Lee Curtis, uitându-mă la ea, mă întreb cum de au ocolit-o nominalizările la Oscar până acum.
Și nu pot să nu amintesc și de venerabilul James Hong, care, la 95 de ani, își face simțită prezența într-un așa amalgam de creativitate și aiureală. Poate nu îl știți după nume, dar e suficient să îi vedeți figura și să îi auziți vocea aparte, cavernoasă, dar molcomă, și vă veți vedea memoria invadată de zecile de producții în care a apărut.
În pre-sezonul Oscarurilor, când încă nu se anunțaseră nominalizările, dar se vehiculau deja niște titluri, credeam că favorit va fi The Fabelmans al lui Steven Spielberg.
Dar nu, duelul cel mare este între The Banshees of Inisherin și Everything Everywhere All at Once, care acoperă tot spectrul categoriilor care contează, inclusiv cu câte patru nume la secțiunile de interpretare.
În filmul lui, Martin MacDonagh, într-o scenă antologică, cea din bar, ridică la fileu una dintre marile dileme ale existenței umane.
În filmul lor, Dan Kwan și Daniel Scheinert îi dau o replică pe măsură:
You think because l’m kind that it means I’m naive, and maybe I am. It’s strategic and necessary. This is how I fight.
Glass Onion – A Knives Out Mystery
