Graba strică treaba

Wicked a fost o revelație multiplă pentru mine.

Nu doar că nu eram familiar cu versiunea revizionistă a poveștii celei nemuritoare a Vrăjitorului din Oz (explic geneza ei aici), dar am și descoperit un film care a concurat cu mult tupeu împotriva lui Dune – Part Two la tot ce a însemnat realizare tehnică, precum și pe o Ariana Grande cu abilități actoricești mult peste dosarul mental pe care i-l construisem.

Wicked – For Good este continuarea organică a acestei narațiuni, dar are o sarcină ingrată.

Nu mai beneficiază de prezumția de prospețime a predecesorului și are de înnodat toate firele cu producția legendară din 1939, păstrând în același timp răstălmăcirea lor.

De aici virajele bruște și prea puțin explicate pe care le ia acțiunea în anumite momente și aerul că acest film a fost făcut pe fugă.

Regia lui John M. Chu este la fel de competentă, dar ne oferă mult mai puține secvențe de grație colorată, cele mai multe numere muzicale fiind melancolice, în ton, ce-i drept, cu evoluțiile psihologice ale personajelor.

Cu toată scăderea de ritm generală din Wicked – For Good, interpretările rămân de la solide în sus.

Cynthia Erivo cântă cu stil și redă mulțumitor dilema de imagine (fată bună în adâncul sufletului vs. imagine de cotoroanță) pe care o are de gestionat, însă numai un puseu de corectitudine politică o poate duce din nou în rândul nominalizatelor la Oscar la anul.

Șansa ei ar fi să vină în tandem cu Ariana Grande, care adăugă la toate lucrurile strălucitoare din ipostaza anterioară alte și alte trăiri.

E acea persoană care trăiește într-o bulă, îi place acolo, dar bula e fragilă, iar adevărul se strecoară înăuntrul existenței ei idilice și nu îi dă pace.

Asta generează momente de cumpănă, așa că nu mă sfiesc să spun că, spre deosebire de Wicked cel dintâi, aici cele mai bune momente ale sale sunt când nu cântă, nu vorbește, ci pur și simplu e furată de gânduri.

Din restul distribuției îi remarcăm pe aceeași Jeff Goldblum drept escrocul Vrăjitor din Oz și pe Michelle Yeoh, care e acea eminență cenușie care caracterizează structurile de putere cu tentă autoritară din toate timpurile și toate universurile, reale sau imaginare.

Împins de influența înaintașului de acum un an, probabil că Wicked – For Good se va găsi la masa nominalizaților de la anul, la cel mai bun film, la câteva categorii tehnice și (aici e și dorință, nu doar pronostic) și cea mai bună actriță în rol secundar, prin Ariana Grande, Glinda cea drăgălașă și superficială, care are următorul schimb de replici cu Elaphaba cea obositor de virtuoasă:

Glinda: Sunt persoană publică acum, oamenii așteaptă de la mine să…

Elaphaba: Să minți?

Glinda: Să îi încurajez.

Vrăjitoarea din Oz

Știam că Dune: Part Two va fi un jucător la Oscarurile din 2025.

Însă nu îmi imaginam că va apărea un film care va atenta cu tupeu la toate categoriile tehnice unde producția lui Denis Villeneuve părea stăpână: imagine, decoruri, costume, efecte speciale sau montaj.

Acesta este Wicked și are o genealogie aparent complicată – este ecranizarea unui musical celebru de pe Broadway, care este ecranizarea laxă a romanului omonim al lui Gregory Maguire care, la rându-i, reinterpretează clasica creație literară a lui Frank L. Baum și filmul aferent din 1939.

Povestea de aici ne spune o parte a devenirii unei tinere vrăjitoare verzulii pe nume ei Elaphaba în detestabila figură pe care o știm din basmul de căpătâi, precum și, în subsidiar, evoluția celei care va deveni zâna bună Glinda.

Aici, însă, protagonista nu e personajul negativ, dimpotrivă, este cea pusă în situația de îndura marginalizarea și hula celorlalți, iar omoloaga ei luminoasă este o mică pițipoancă ipocrită și nu foarte răsărită la minte.

Evident, o doză copioasă de corectitudine politică.

Însă Wicked se salvează de impresia neplăcută a tezismului apăsat cu două mari calități.

Prima este relația ambivalentă dintre cele două eroine.

Rivale la început, ajung prietene și chiar și când alegerile ideologice le despart, pare că legătură sufletească dintre ele va supraviețui.

Cea de-a doua calitate a filmului este realizarea fabuloasă, orchestrată de Jon M. Chu cu o pricepere suprinzătoare pentru un regizor care avea doar producții ușurele până acum în portofoliu.

Totul e încântător, de la cromatica și arhitectură, care o preiau și dezvoltă pe cea a ilustrului predecesor, la desăvârșita coregrafie a numerelor muzical-dansante.

Pentru cei cu auz ascuțit într-ale englezei, scenariul abundă și în diverse invenții lingvistice delicioase.

Dar Wicked nu și-ar depăși condiția de mega-videoclip cu mesaj progresist și vag adolescentin, dacă n-ar beneficia și de niște interpretări deosebite.

Cynthia Erivo știa deja cum se compune un rol de asemenea factură, tot ea fiind și militanta-cântăreața din Harriet. Plină de vigoare și expresivitate, pare totuși un pic contrânsă de cerințele de virtute ale partiturii.

De cealaltă parte, Ariana Grande e pur și simplu adorabilă. Exagerat de cochetă, snoabă, narcisistă și intrigantă, ar fi odioasă în mod schematic, dacă nu i-ar imprima personajului și un dram de inimă, precum și o energie molipsitoare.

Până în ultima treime a filmului, când marile relevații și evenimente se concentrează asupra Elaphabei, Galinda (vedeți voi cum se ajunge la Glinda) e adevărata protagonistă, e acea prezență pe care o aștepți și o savurezi.

Remarcabil este că această confiscare a simpatiei și atenției spectatorilor nu e o simplă extensie a condiției de vedetă mondială a muzicii. Ariana Grande are niște abilități muzicale pe care le folosește cu cap și unele expresive pe care le folosește cu și mai mult cap.

Sper să o văd printre nominalizatele de Oscarurile de la anul (la actriță în rol secundar, preconizez), ba chiar cred că mi-am găsit una dintre favoritele pentru care o să chibițez.

Apariții meritorii au și Jeff Goldblum, simpatic escroc (probabil vă imaginați ce rol are) și Michelle Yeoh, care demonstrează o disponibilitate actoricească deosebită (deja validată de premiile cu duiumul pentru Everything Everywhere All at Once), manifestată aici de capacitatea de a trece pe nesimțite de la un aer binevoitor la unul amenințător.

Când s-a terminat Dune: Part Two, am declanșat o numărătoare inversă până la următorul film din serie.

Și când s-a terminat Wicked, am declanșat o numărătoare inversă până la următorul film din serie.

Lady Agatha meets Lord Horace

Cârcotașii spun că Hercule Poirot al lui Kenneth Branagh și-a trăit traiul și și-a mâncat mălaiul.

Eu spun că de-abia acum, cu A Haunting in Venice, a căpătat o viață a sa.

Precedentele două ecranizări ale nord-irlandezului – Murder on the Orient Express și Death on the Nile – aveau de dus greaua povară a unor predecesori iluștri.

Acum, Branagh este liber să se joace și o face într-un mod încântător.

Prima sa decizie inspirată a fost să mute acțiunea din tradiționalul conac englezesc într-un palat venețian.

Veneția!

Acest oraș fascinant, pitoresc la suprafață, dar lugubru în măruntaie.

Apoi, având și sprijinul intrigii în sine, plasate în preajma Halloweenului, a îmbogățit schema clasică a Agathei Christie – una, două crimuțe, suspecți blocați în același loc, aparențe înșelătoare și dezvăluiri bine dozate – cu o atmosferă parcă desprinsă dintr-un roman gotic clasic, cu fantome, blesteme și camere în care nu ești niciodată singur.

Și pentru că Veneția are deja propria-i moștenire de artă și decadență, Branagh-regizorul nu mai are nevoie să imprime mizanscenei acel luciu apăsat din precedentele pelicule, iar rezultatul este desăvârșit din punct de vedere estetic.

Funcționează această întâlnire între cerebral și mistic?

Ba chiar bine de tot!

Poate nu întâmplător, din noianul de scene memorabile ale filmului, una se distinge – prima întâlnire dintre Poirot și vorbitoarea cu morții jucată cu mult stil de proaspăt oscarizata Michelle Yeoh.

Material și spiritual, scepticism și superstiție, e practic tensiunea perpetuă în care ne desfășurăm existența.

Un duel de o grandoare discretă, prilejuit de farmecul a doi mari interpreți.

Nici ceilalți actori nu sunt de lepădat. Tina Fey, Kelly Reilly, Camille Cottin, Riccardo Scamarcio, Ali Khan, Emma Laird, Kyle Allen sau Jamie Dornan (care își perfectează reabilitarea de după Fifty Shades of Grey) compun acel colectiv de figuri interesante și dubioase indispensabil oricărui mister agathachristian.

Cât despre puștiul Jude Hill, mai să nu-l recunosc în acest rol de Dexter (cel din desenele animate) pe băietanul adorabil din Belfast. Kenneth Branagh nu l-a ales acolo doar pentru drăgălășenie, ci pentru un talent în toată legea.

A Haunting in Venice îmi va bântui gândurile ceva timp de-acum încolo.

Dar nu mă va înfricoșa.

Dimpotrivă, îmi va face plăcere.

Sezon de Oscar 2023 – Everything Everywhere All at Once

În orice alt univers, Everything Everywhere All at Once ar fi fost o mizerie.

O idee deșucheată, efecte speciale pentru care n-a existat un buget foarte mare, o actriță pe care o știi drept bătăușă pusă la redat o gamă de stări emoționale de parcă ar fi Meryl Streep.

Și totuși, în universul nostru, acest film scris și regizat de tandemul Dan Kwan – Daniel Scheinert funcționează atât de bine, încât ține trează bucuria că îndrăzneala, nu, nebunia creatoare se manifestă încă pe acest pământ.

Ca să poți spera să absorbi o parte cât mai mare din asaltul simțurilor la care te supune pelicula, e nevoie să fii un pic familiarizat și să ai îngăduință față de premisa multiversului, cu toți tropii, paradoxurile și nonsensurile lui.

Ce au făcut cei doi realizatori este să ia o astfel de narațiune, să mai ia una despre o multiplă criză existențială, să le mărunțească bine de tot, să le bage în malaxor și să le amestece până le-a ieșit o pastă omogenă, asezonată cu tot felul de prostioare, mai mult sau mai puțin porcoase.

Se servește cu mintea deschisă, alertă și cu doză de umor.

Povestea este a dificultăților pe care protagonista (Michelle Yeoh) le are cu bărbatul (Ke Huy Quan), cu fiica (Stephanie Hsu) și cu Fiscul (Jamie Lee Curtis).

În universul nostru, lucrurile stau rău, însă în altele e cu totul altfel. Și când spun altfel, luați-o literal, de fapt și-acum mă pufnește râsul, aducându-mi aminte ce le-a mai dat prin cap lui Kwan și Scheinert.

Cu multitudinea asta de chestii, că nu pot să le numesc altcumva, există șanse ca morala filmului, foarte importantă pentru zilele noastre, să își piardă oarecum din efect.

Însă un lucru nu va trece neobservat, indiferent de ce parte a universului vă veți afla – calitatea interpretărilor.

Despre Michelle Yeoh știu o anecdotă pe care trebuie să v-o împărtășesc. Provenind din școala filmelor de acțiune din Hong Kong, era învățată ca la scenele de luptă chiar să lovească, spre disperarea cascadorilor din Tomorrow Never Dies, care s-au dus și s-au plâns la regizor că îi altoia prea rău.

Că nu e doar o smardoaică strălucită știam din Crouching Tiger, Hidden Dragon, unde afecțiunea ei reținută față de personajul lui Chow Yun-Fat este poate cel mai frumos aspect al unei creații cinematografice și așa sublime. Aici, însă, repertoriul ei actoricesc se extinde în moduri frapante, de parcă realizatorii chiar ar fi scotocit prin toate universurile și ar fi adus împreună mai multe versiuni ale ei.

Ke Huy Quan, care reapare în prim-planul celei de-a șaptea arte după aproape patru decenii (da, el e puștanul din Indiana Jones and the Temple of Doom), manifestă o bonomie și o seninătate care țin scânteia umanității vie chiar și în cele mai negre momente ale narațiunii.

Stephanie Hsu este superbă prin discreta și bidirecționala metamorfoză de la adolescentă tulburată la personaj malefic în toată regula, cât despre Jamie Lee Curtis, uitându-mă la ea, mă întreb cum de au ocolit-o nominalizările la Oscar până acum.

Și nu pot să nu amintesc și de venerabilul James Hong, care, la 95 de ani, își face simțită prezența într-un așa amalgam de creativitate și aiureală. Poate nu îl știți după nume, dar e suficient să îi vedeți figura și să îi auziți vocea aparte, cavernoasă, dar molcomă, și vă veți vedea memoria invadată de zecile de producții în care a apărut.

În pre-sezonul Oscarurilor, când încă nu se anunțaseră nominalizările, dar se vehiculau deja niște titluri, credeam că favorit va fi The Fabelmans al lui Steven Spielberg.

Dar nu, duelul cel mare este între The Banshees of Inisherin și Everything Everywhere All at Once, care acoperă tot spectrul categoriilor care contează, inclusiv cu câte patru nume la secțiunile de interpretare.

În filmul lui, Martin MacDonagh, într-o scenă antologică, cea din bar, ridică la fileu una dintre marile dileme ale existenței umane.

În filmul lor, Dan Kwan și Daniel Scheinert îi dau o replică pe măsură:

You think because l’m kind that it means I’m naive, and maybe I am. It’s strategic and necessary. This is how I fight.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar: -The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin