Cred că suntem cu toții de acord că Damien Chazelle este copilul-minune al cinematografiei.
E cel mai tânăr câștigător de Oscar pentru regie (La La Land) și mai are în portofoliu exuberantul Whiplash și First Man.
Acesta din urmă a fost un film atipic pentru energia de care debordează Chazelle și cred că tot ce a ținut în el s-a reportat pentru Babylon.
Hollywoodul ca monument ambivalent – puț al depravării și fabrică de vise – nu e o noutate tematică. De fapt, despre filme ca minciună și mântuire ne povestește și Steven Spielberg în The Fabelmans.
Dar acolo e o voce care are decade de viață și carieră în spate, așa că tonul este ironic, nostalgic și înțelept.
Aici e un copil care se joacă, așa că tot ce face e bombastic, e marcat de generozitatea și excesele unei stări de spirit adolescentine.
Secvența de început a filmului este ilustrativă pentru scatologicul și spectaculosul care ne vor urmări pentru toată durata lui.
Povestea din Babylon urmărește suișirile și coborâșurile câtorva figuri din epoca de demult a Hollywoodului, aceea a tranziției de la peliculele mute la cele sonore, iar dacă asta vă duce cu gândul la Singin’ in the Rain, nu vă înșelați.
Chazelle are exact combinația tinerească de reverență față de clasici și ambiția de a demonstra că poate pune în scenă ceva chiar mai dihai decât înaintașii.
De aici și excesele din multe momente, remarcabile în execuția lor, dar obositoare prin durată sau explicit.
Ce nu ne extenuează niciodată este, însă, calitatea interpretărilor pe care regizorul le scoate de la actorii săi.
Brad Pitt e fermecător în ipostaza starului în curs de expirare, dar are mulți predecesori remarcabili, precum Gene Kelly, James Mason sau Jean Dujardin, așa că nu va face istorie cu rolul ăsta.
Diego Calva e cea mai puternică expresie corectitudinii politice, indispensabile în Hollywoodul prezentului, pe care Chazelle o pune în scenă cu aceeași fervoare. Într-un noian de figuri deviante, el singur rămâne (oarecum) integru și senin până la capăt.
Dar veritabila supernovă a filmului este Margot Robbie, cu aiuritoarea ei combinație de angajament fizic și expresivitate frenetică. E incredibil cum actrița asta nu ezită să se pună în situații care mai de care mai nasoale (vezi borâtura prelungă de la petrecerea simandicoasă) și tot să rămână frumoasă. Cred că are de-a face și cu talentul ăla care îi înnobilează nurii.
E păcat că prestația ei n-are loc la Oscarurile de anul acesta, după cum o arată previziunile.
Cine se va regăsi acolo cu certitudine este Justin Hurwitz, deja vechi tovarăș de isprăvi al lui Chazelle, care a plăsmuit o coloană sonoră sălbatic de irezistibilă (vezi bucata intitulată Voodoo Mama)
Ce este interesant este că, dacă Damiel Chazelle cel tânăr îi dă replica lui Spielberg cel bătrân, Justin Hurwitz cel tânăr îi va da replica la Oscaruri lui John Williams cel bătrân.
Generații diferite, unite de un singur lucru.
Dragostea pentru cea de-a șaptea artă.
Minciuna asta audio-vizuală care ne face să trăim de o mie de ori mai mult decât o putem face într-o singură viață.