Săptămâna trecută a fost foarte muzicală pentru mine.

Nu că n-aș căuta să păstrez acest balsam al sufletului omenesc cât mai la îndemână, însă frecvența cu care m-am aflat într-un context muzical a fost una deosebit și încântător de mare.

Totul cu început cu Babylon, fresca ambițioasă și exagerată a Hollywoodului în pruncie, rod al energie năvalnice a lui Damien Chazelle, cu o coloană sonoră senzațională și oscarizabilă, semnată de Justin Hurwitz.

Apoi, am trăit muzica într-o formă dublă și mai subtilă a ei. Dacă vocea omenească are muzică în însăși esența ei, atunci vocea maestrului Emil Boroghină, blândă, dar și capabilă de inflexiuni puternice, este ca o sonată de pian, pe care o asculți pentru a ogoi temporar zbaterile existenței. L-am urmărit recitând din Ovidiu și din Eminescu, iar acele părți din Luceafărul sau alte creații pe care le știm atât de intim mi-au relevat cât de muzicală este limba română când încape pe mâna unui poet genial (da, hai să recunoaștem, epitetul ăsta obosit, pe care îl știm încă din liceu, rămâne valabil).

Periplul muzical a ajuns acasă, odată cu recitalul De la Baroc la Rock al celor de la HKB Trombone Quartet, desfășurat la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Cei patru membri ai formației, Simone Maffioletti (Elveția), Michele Marinaro (Italia), Alexandru Țapeș (Republica Moldova) și Igor Vataman (România), cărora li s-a adăugat la un moment dat Anna Tovarnytskaya (Ucraina) au strălucit pe rând și pe ne-au purtat într-o aventură sonoră care a inclus exuberanța Uverturii din Wilhem Tell a lui Rossini, înălțătoarea arie Nesum Dorma din Turandot de Puccini, săltăreața (vezi ce spuneam mai deunăzi) Under the Sea din The Little Mermaid, totul culminând cu Bohemian Rhapsody, care, la patru tromboane, are o așa vibrație, că ar putea dărâma și zidurile Ierihonului.

Apropo de tromboane, acest spectacol n-a fost doar desăvârșit din punct de vedere artistic, ci și educațional.

În primul rând, m-am lămurit și eu acum, la senectute, că substantivul ”trombon” are două forme de plural: ”tromboane” pentru instrumente și ”tromboni” pentru instrumentiști. Să auzi și să nu crezi!

Impactul fiecărei bucăți muzicale a fost sporit și umanizat de scurtele prezentări ținute de Ivona Stănculeasa, care, prin relaxare și o voce mângâietoare, demonstrează ce înseamnă fuziunea dintre un manager și un lider. E literatură de specialitate din belșug pe tema asta, dar o seară la Filarmonica din Craiova e și mai ilustrativă.

Tot la Filarmonica din Craiova a avut loc finalul impunător al acestei săptămâni a armoniilor auditive, expus fiind la două monumente ale muzicii clasice.

Primul dintre acestea a fost Concertul nr. 5 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, op. 73, supranumit și ”Imperialul”, al lui Ludwig van Beethoven.

Legenda spune că această compoziție a fost plăsmuită într-o Vienă aflată sub asediul trupelor napoleoniene, iar această poveste mi-a servit drept mod de a o recepta.

În mijlocul unei orchestre care reda sunete grave și bucăți intense se găsea pianul la care Cristian Sandrin părea uneori că se joacă. Îmi și imaginez un oraș zgâlțâit de bombardamente, cu moloz și isterie pretutindeni, iar undeva în tot acest infern, un om care înfruntă moartea și distrugerea prin această platoșă inutilă, dar în același timp, invincibilă, a spiritului uman – arta.

Supranumele ”Imperialul” a fost adecvat nu doar grație calității acestei bucăți muzicale, cu și prin structura publicului care, fapt încântător, a umplut sala filarmonicii până la capacitatea ei maximă.

Definiția unui imperiu este că înglobează popoare și grupuri etnice diferite, uneori pentru a le împila, dar, câteodată, reușind să atenueze conflictele și să aducă o stabilitate pașnică.

În acea seară de la Filarmonica din Craiova am auzit în jurul meu franceză, engleză, poloneză și germană, la care se adaugă faptul că dirijorul Pawel Gorajski e polonez de origine, dar trăiește de mic în Italia.

Toți am fost pentru o vreme sunt imperiul muzicii.

A urmat Simfonia nr. 3 în La minor, op. 56 a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy. Din nou, supranumele ei – ”Scoțiana” – mi-a servit drept formă de receptare, dar de data aceasta în contrapunct.

Despre scoțieni se spune că sunt zgârciți și există o sumedenie de bancuri pe tema asta.

Dacă nu știți niciunul, iată o mostră:

Doi scoțieni într-un cort:

– John, dormi?

– Nu, de ce?

– Dă-mi 4 penny (pence, pentru anglofonii puriști)!

– Dorm, dorm!

Compoziția de față a fost oricum, numai zgârcită nu cu varietatea expresiei muzicale, iar aerul ei diversificat și vivace a parafat o săptămână care a stat sub zodia muzicii.

2023 începe să adune momentele-i de glorie.

Cu excepția imaginii din Babylon, celelalte fotografii sunt realizate de neobositul meu tovarăș și prieten, Daniel Botea.