Educația nu-i doar pentru copii

Cel mai recent concert la celor de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova a venit la capătul unei săptămâni dedicate educației non-formale a copiilor.

Un termen cu care nu sunt de acord, pentru că educația are o pleiadă de forme, nu doar două. Dar aceasta este o discuție aparte.

Ce a contribuit la încântarea unui spectacol care s-a dovedit splendid de la un cap la altul a fost micul expozeu de la început al Ivonei Stănculeasa, în care a trasat misiunea pe care instituția sa și-a asumat-o:

Să îi formeze pe auditorii de mâine.

Minunat!

De-ar înțelege toate lăcașele de cultură din Craiova că menirea lor nu e doar a doborî convenții și a provoca intelectual, ci și de a derula mai puțin spectaculoasa, dar nu mai puțin glorioasa sarcina de a încărca sufletele oamenilor cu trăirile necesare pentru a duce ceea ce de la antici încoace se numește simplu o viață bună.

Spun oameni și nu copii, pentru că, de pildă, Petrică și lupul, op. 67, compoziția lui Prokofiev care a deschis programul concertului, le-a fost destinată la origini acestora din urmă, însă este o curcubeu de senzații muzicale pentru orice vârstă.

Dialogul instrumentelor a semănat cu o Poiană a lui Iocan auditivă, în care fiecare are ceva hâtru de spus și n-au lipsit momentele când angrenajul corzilor și al suflătorilor și al percuționiștilor lua formele personajelor din fabulă. Nu, n-am vedenii în general, e meritul muzicienilor că mi-au păcălit creierul mai ceva decât Petrică pe lupul cel fioros.

Amuzat, relaxat, răsfățat, eram gata să primesc în plin anvergura lui Frantz Liszt.

Dar nu mă așteptam să fiu dat pe spate.

Un comediant britanic spunea cândva că Liszt trebuie să fi fost vreun extraterestru, cu tentacule extensibile în loc de degete, altfel nu avea cum, omenește posibil, să redea acele partituri pe care el însuși le plăsmuise.

Glumă, glumă, dar nu e departe de adevăr. Din poziția mea, nu vedeam mâinile pianistei Adela Liculescu acționând asupra claviaturii, însă urechea mea, de neavizat, ce-i drept, îmi spunea că sunetele astfel produse veneau de la trei mâini. Imposibil ca doar două să reușească o asemenea bogăție auditivă. Cum altfel să treci de la un capăt al clapelor la altul mai repede ca demarajul lui Usain Bolt?

Dacă mâinile au fost ascunse și m-au lăsat pradă unui mister, figura Adelei Liculescu a fost un prilej nemijlocit să contemplu metamorfoza psihologică generată de natura partiturii interpretate.

La Concertul nr. 2 în La major pentru pian și orchestră, S. 125 am fost martorul unui rictus de maximă concentrare, în timp ce la Fantezia pe teme populare maghiare pentru pian și orchestră i s-a declanșat o aură de voioșie, de nețărmurită bucurie, care s-a transmis celei, situate deja la cote înalte, a spectatorilor.

Adela Liculescu a scăpat cu DOAR două bisuri, bijuterii muzicale la rându-le, timp în care dirijorul Constantin Grigore și-a îngăduit plăcerea de a o asculta. Iar ceea ce vedeam pe chipul lui ar fi văzut oricine pe al meu, probabil.

Ca orice formă de educație, spectacolul celor de la Filarmonica din Craiova are nevoie și de evaluare și notă.

A mea e 10 cu felicitări!

Imaginile sunt suprinse de colegul meu de clasă muzicală Daniel Botea.

Leave a Comment.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.