Încă mai pot să mă bucur de muzică

M-am gândit că n-o să mă mai pot bucura de cel mai recent concert al celor de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

M-am gândit că e o impietate să mă las în voia relaxării când evenimente tragice au loc chiar atunci.

Dar mi-am dat seama că aveam nevoie de o fărâmă de liniște într-un ocean de orori.

O liniște sufletească, pentru că, de pildă, prima compoziție a programului, În lumina evocării – George Enescu de Ulpiu Vlad, n-a fost nicidecum un balsam auditiv. Dimpotrivă, parcă aș fi ascultat cacofonia de știri și voci care s-a declanșat în noua Joi Neagră. N-aș spune că mi-a plăcut această lucrare muzicală, dar am gustat coincidența sonoră.

Acum că am ajuns la Concertul nr. 2 în La major pentru pian și orchestră, S. 125, merită să amintesc vorbele unei comediant, care declară că Franz Liszt a fost, probabil, vreun extraterestru, cu tentacule în loc de degete, că altfel n-avea cum să execute notele din propriile creații.

Ispitit să văd dacă asta chiar se aplică, m-am așezat în sala în așa fel, încât să urmăresc mâinile Oanei Csiky. N-am pregătire de muzicolog, nici de xenolog, dar tot mi s-a părut magie curată cum survola claviatura de la un capăt la altul. Iar glissando-urile acelea au fost o splendoare!

Cu semințele optimismului sădite, m-am lăsat în voia Simfoniei nr. 8 în Sol major, op. 88 de Antonin Dvorak, condusă cu aplomb serios de dirijorul Valentin Doni. Ca orice simfonie, și această compoziție și-a acordat timp să mă seducă cu varietatea artificiilor ei, iar la final, după aplauze în care nu doar eu, ci întreaga audiența, am pus o aspirație către normalitate, m-am ridicat și am plecat spre casă cu un dram de speranță în suflet.

Încă mai pot să mă bucur de muzică, deci încă sunt în viață.