Noutăți de peste Istru

Trecuse ceva timp de când nu mai hrănisem melomanul din mine, așa că m-am întors la Filarmonica „Oltenia” Craiova exact când propunea o suită de noutăți venite de peste Dunăre, de la vecinii noștri bulgari.

Emisarul principal a fost dirijorul Christo Pavlov, care a emanat acea combinație de autoritate și bunăvoință pe care o căutăm pretutindeni la cei care ne conduc și o găsim atât de rar.

Sub bagheta sa am ascultat pentru prima dată o compoziție de Fanny Mendelssohn, sora mult mai celebrului Felix Mendelssohn Bartholdy.

Nu doar că Uvertura în Do major a fost deosebit de antrenantă, dar nu s-a deosebit prea mult de creațiile ilustrului ei frate, fapt explicat de educația muzicală comună pe care au primit-o cei doi în copilărie.

Oare cât talent și inspirație s-au pierdut în istorie, doar pentru că mentalitățile nu îi puneau pe toți oamenii pe același plan?

Cea de-a doua noutate a serii a fost prima audiție în România a Concertul pentru violoncel și orchestră al lui Veselin Stoyanov, emblematic compozitor bulgar.

A fost un prilej să îl vedem pe violoncelistul Atanas Krastev manifestându-și talentul polivalent, de muzician, dar și actor, căci arătos și expresiv fiind, a fost veritabil protagonist unei povești a zbaterilor unui popor de a-și găsi identitatea.

O poveste pe care noi, românii, o înțelegem foarte bine.

Totul a culminat cu o altă noutate – Simfonia nr. 9 în Mi minor, op. 95 de Antonin Dvorak, zisă și ”Din Lumea Nouă”.

E un paradox că, deși îmi e mai mai mult decât familiară această lucrare, ba chiar îi recunosc pavlovian părțile cele mai faimoase, a o auzi pe viu îi conferă aerul unei aventuri perpetue.

Muzica pe care unii o consideră veche e mereu nouă.

Credit foto: Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Cel mai lung pod din lume

Cel mai lung pod din lume este în acest moment Danyang-Kunshan din China, corespunzând liniei feroviare de mare viteză dintre Beijing și Shanghai.

La finele anului trecut, o parte a muzicienilor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova au întreprins un turneu de mare succes în această țară, concertând pe scene de prestigiu, inclusiv Beijing și Shanghai.

Ecourile acestei expediții nu au întârziat să apară.

Cel mai recent spectacol de aici a avut drept protagoniști un dirijor și o solistă la pian din China.

Totul a început cu Uvertura „Egmont”, op. 84 de Ludwig van Beethoven, o bucată muzicală cu un ritm alert.

Dirijorul Tao Fan s-a prezentat în fața publicului. O figură distinsă și reținută, cu veșminte trimițând către universul cultural din care provenea.

Însă, de îndată ce a dat startul compoziției beethoveniene, a părut cuprins de energia ei și, într-un gest amplu, a lovit stativul pe care avea partitura.

Și tot domnia sa l-a prins, cu un reflex formidabil, în timp ce mâna care ținea bagheta își continua mișcările destinate a ghida orchestra.

De, vorbim de patria lui Jet Li și Donnie Yen, nu?

A urmat Concertul în Sol major pentru pian și orchestră de Maurice Ravel.

O lucrare care face tranziția între lumea gravă a muzicii simfonice și exuberanța descătușată a jazzului.

Iar îmbinarea celor două stiluri m-a făcut să rememorez o experiență similară, atunci prilejuită de contactul cu o operă arhitectonică.

Cine ajunge în orașul Reims este atras inevitabil de impunătoarea catedrală în care erau încoronați regii Franței, cu goticul ei flamboaiant și vitraliile realizate de Mac Chagall.

Mai puțin cunoscută, dar la fel de interesantă, este fosta Abație Saint-Remi. Admirând-o atât în exterior, cât și în interior, constați că este o punte între arta romanică și cea gotică. Un stil încă se manifesta, dar lăsa ușor locul și altuia.

Și, în deplină consonanță cu această pașnică intruziune a jazzului, pianista Cong Fan a purtat o rochie de un roșu intens, care a potențat sinestezic experiența senzorială a creației lui Ravel.

La cea de-a treia parte a spectacolului, fără să fie ceva premeditat, m-am văzut pus în situația de a reedita paralelele mentale din cel anterior.

Dacă atunci mă vedeam transportat în Lawrence of Arabia, cu Simfonia nr. 7 în Re minor, op. 70 a lui Antonin Dvorak am retrăit tumultul dintr-o altă peliculă grandioasă a lui David Lean, Doctor Zhivago.

Am simțit zguduitoarele evenimente ale Revoluției Ruse, zbaterile lui Yuri și ale Larei, scurtele momente de tandrețe care li se îngăduie, crivățul măturând imensități siberiene și nostalgia unei iubiri pe care nu o poți uita.

Cel mai lung pod fizic din lume este Danyang-Kunshan.

Dar, vremelnic, a existat unul diafan, între China și Craiova, care a bătut toate recordurile.

Iar pe el a circulat muzica.

Imaginile sunt surprinse de melomanul dedicat Daniel Botea.

Vedeta populară și nu numai

Când am văzut prima dată afișul acestui concert al celor de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, m-am frecat la ochi.

Mihai Teacă?

Nu e cel care, cântând din gură și la taragot, a câștigat la Vedeta populară, la egalitate cu Vlăduț Sărmaș, la capătul unui sezon remarcabil cu concurenți unul și unul?

Ce treabă are cu pianul?

M-am pus pe documentare și am aflat că are preocupări și, mai important, rezultate remarcabile cu instrumentul acesta prin toate colțurile lumii.

Intrigat peste poate, m-am făcut luntre și punte să ajung la spectacol, ca să încredințez că nu e vreun Mihai Teacă din Everything Everywhere All at Once.

Acum, că am fost acolo, m-am lămurit că el era, probabil din universul nostru, dar nedumerirea persistă.

În regulă, e înalt și bine făcut, dar, totuși, unde încape atâta talent multilateral dezvoltat într-un singur trup de om?

Mai ales că bucata muzicală pe care a avut-o de interpretat împreună cu orchestra filarmonicii a fost Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, S. 124 de Franz Liszt.

Același Liszt despre care se discută intens pe forumurile celor care practică pianul.

Voi cum vă descurcați cu bucata Cutare?

Mie mi se pare accesibilă, dar mă omoară Cutare 2.

Da, și pe mine.

Ș.a.m.d.

Pe Mihai Teacă nu l-a doborât Liszt, dimpotrivă l-a ridicat pe culmi de pasiune, care au răzbătut din modul emfatic în care apăsa claviatura și se asocia sonorității generale a orchestrei.

Ca și în cazul altor predecesori într-ale pianului, n-a scăpat fără să ne ofere două bisuri.

Pe lângă o plăcere auditivă, cea de-a doua parte a concertului Filarmonicii din Craiova mi-a prilejuit și una vizuală, cea de a contempla distincția dirijorului Emir Nuhanovic, din Bosnia și Herțegovina.

Figura, gesturile, costumația m-au întors în timp, în acel sfârșit de secol XIX și început de secol XX, perioadă pe care o idealizăm, dar pe care încă o considerăm etalon al eleganței aristocratice.

Și poate că nu e o întâmplare că a condus din memorie, fără vreo partitură ajutătoare, Simfonia nr. 8 în Sol major, op. 88 a lui Antonin Dvorak. O compoziție colorată, în care simțit unduiri orientale, tânguiri balcanice, dar și o atmosferă de bal vienez. Un melanj de culturi, precum meleagurile de provenință ale dirijorului, unde se îmbină atâtea culturi care, în ciuda tuturor vitregiilor, au învățat să trăiască împreună.

Prezența lui Emir Nuhanovic în Craiova marchează și debutul unei colaborări între Filarmonica Oltenia și Filarmonica din Sarajevo.

Așa, Craiova devine chiar o vedetă populară.

Nu doar în țară, ci și peste hotare.

Hai Craiova!

Imaginile sunt surprinse de liderul de selecții în ceea ce privește prezența la Filarmonica din Craiova, amicul Daniel Botea.

Încă mai pot să mă bucur de muzică

M-am gândit că n-o să mă mai pot bucura de cel mai recent concert al celor de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

M-am gândit că e o impietate să mă las în voia relaxării când evenimente tragice au loc chiar atunci.

Dar mi-am dat seama că aveam nevoie de o fărâmă de liniște într-un ocean de orori.

O liniște sufletească, pentru că, de pildă, prima compoziție a programului, În lumina evocării – George Enescu de Ulpiu Vlad, n-a fost nicidecum un balsam auditiv. Dimpotrivă, parcă aș fi ascultat cacofonia de știri și voci care s-a declanșat în noua Joi Neagră. N-aș spune că mi-a plăcut această lucrare muzicală, dar am gustat coincidența sonoră.

Acum că am ajuns la Concertul nr. 2 în La major pentru pian și orchestră, S. 125, merită să amintesc vorbele unei comediant, care declară că Franz Liszt a fost, probabil, vreun extraterestru, cu tentacule în loc de degete, că altfel n-avea cum să execute notele din propriile creații.

Ispitit să văd dacă asta chiar se aplică, m-am așezat în sala în așa fel, încât să urmăresc mâinile Oanei Csiky. N-am pregătire de muzicolog, nici de xenolog, dar tot mi s-a părut magie curată cum survola claviatura de la un capăt la altul. Iar glissando-urile acelea au fost o splendoare!

Cu semințele optimismului sădite, m-am lăsat în voia Simfoniei nr. 8 în Sol major, op. 88 de Antonin Dvorak, condusă cu aplomb serios de dirijorul Valentin Doni. Ca orice simfonie, și această compoziție și-a acordat timp să mă seducă cu varietatea artificiilor ei, iar la final, după aplauze în care nu doar eu, ci întreaga audiența, am pus o aspirație către normalitate, m-am ridicat și am plecat spre casă cu un dram de speranță în suflet.

Încă mai pot să mă bucur de muzică, deci încă sunt în viață.

Imaginile sunt surprinse de același vechi camarad, dar nu de arme, ci de frumos, adică Daniel Botea.

Vive la France!

Departe de mine gândul de a aduce atingere cosmopolitismului celui mai recent concert al celor de la Filarmonica „Oltenia” Craiova.

Nu voi să trec sub tăcere fiorul Suitelor maramureşene nr. 1, 2 şi 3, al căror autor, Matei Pop, a însufleţit cu bagheta-i energică şi orchestra filarmonicii. Numai un român poate tresări când aude sunete familiare din folclor într-un aranjament clasic.

Nu voi nici să neg încântarea de la Dansurile slave, op. 46 de Antonín Dvořak, care i-au provocat adolescentului pe care l-am luat cu mine acea enervantă reacţie de a bâţâi din picior, pe care însă n-am cum să i-o reproşez, pentru că sistemul meu nervos proceda similar, răpindu-mi controlul asupra capului sau mâinilor.

Însă nu voi ascunde că bucata de spectacol care s-a închegat într-un mod aparte în urechile, amintirea şi imaginaţia mea a fost periplul prin sora noastră de gintă latină, Franţa.

Concertul în Sol major pentru pian şi orchestră al lui Maurice Ravel a fost unul mozaical, oferindu-mi atât prilejul de a mă amuza prin arii carnavaleşti, care m-au trimis cu gândul la acea atmosferă de carusel atât de des asociată cu Franţa, cât şi pe acela de a străbate cheile Senei, reflectând la ambivalenţa conceptelor de libertate, egalitate şi fraternitate, care au pornit din Oraşul-Lumină.

Iar Catedrala lui Claude Debussy, pe care solistul Mihai Ungureanu ne-a oferit-o cu generozitate ca bis, m-a transportat ca pe aripile zefirului într-unul dintre acele edificii gotice impunătoare, precum cele de la Chartres, Reims sau chiar sărmana Notre-Dame din Paris. Mlădioasa atingere a clapelor de către interpret mi-a evocat atât aspiraţia lor spre înalt, cât şi ecoul paşilor care străbat pardoseala care a fost martora atâtor veacuri.

De multe ori am declarat că Italia este cea mai frumoasă ţară din lume.

Însă rareori am recunoscut că, dacă vreodată îi va fura o alta titlul, aceea nu poate fi decât Franţa.

Vive la France!

Vive la musique!

Matei Pop şi Mihai Ungureanu