Ca pondere a contribuției, Netflix domină copios această ediție a Oscarurilor. Nu e categorie unde să n-aibă reprezentare, dar e una pe care aproape a acaparat-o, cea a documentarului scurt.
Am discutat despre Lead Me Home, care, în ciuda tematicii de o tristă actualitate, pălește ca impact în fața lui Three Songs for Benazir.
Pelicula realizată de Elizabeth și Gulistan Mirzaei are loc într-un Afganistan de dinainte de întoarcerea la putere a talibanilor și îl urmărește pe Shaista, un tânăr dintr-o tabără de refugiați, pe care îl bate gândul să se înroleze, ca să-și depășească umila condiție de făcător de cărămizi de chirpici.
Dacă ar fi fost vorba de un film artistic, cel care l-ar fi interpretat pe protagonist așa ar fi avut Oscarul în buzunar. Cu un facies pitoresc și expresiv, în acel mod reținut al orientalului, Shaista găsește chiar și în cele mai grele momente puterea să își manifeste afecțiunea față de soția Benazir, cea pe care o regăsim în titlu, și nu oricum, ci prin intermediul cântecului și poeziei, mijloace artistic specific zonei de iradiere culturală a Persiei.
Iar dacă nu mă credeți în privința Oscarului aceluia ipotetic, așteptați numai până spre final, când destinul său ia o turnură sfâșietoare.
Three Songs for Benazir ar fi un munte de umanitate chiar și independent de situația în care ne găsim, însă, vizionat în contextul invaziei Ucrainei de către Rusia, catalizează câteva concluzii relevante.
Unul este infernul la care sunt condamnați refugiații, mai ales când numărul lor este atât mare, iar durata dislocării atât de lungă, încât ajung să formeze enclave sărace și năpăstuite în zona sau țara în care ajung (vezi District 9). De notat, pentru că noi, românii, încă privim fenomenul de la granițe prin lupa romantică a generozității de moment.
Apoi, canalele media, online sau televizate, au distribuit copios imagini cu tineri imberbi trimiși de Putin în Ucraina, dezorientați și nu foarte bogați cu duhul. Zbaterile lui Shaista din acest scurt documentar ne arată că, într-o țară subdezvoltată (iar Rusia are porțiuni nu diferite de Afganistan), pentru unii adolescenți cătănia este cam singura cale de urmat.
Nu în ultimul rând, unul dintre mesajele răspândite de activiștii pro-ruși și preluate de cei naivi sau de cei care au impresia că sunt echidistanți este că lumea e ipocrită și n-a sărit ca arsă când orori similare cu cele la care sunt supuși ucrainenii în aceste momente s-au petrecut în Siria sau Afganistan sau Yemen. Dincolo de propagandă și de relativizarea pe care o induce pentru a înmuia revolta împotriva lui Putin și a ciracilor săi, merită să ne amintim că suferința e aceeași peste tot, nu doar cea din proximitatea geografică, deși aceea doare mai tare.
O lume nu se poate numi bună dacă e bună doar pe ici, pe colo.