Sezon de Oscar 2022 – Epilog

Ceasurile s-au dat cu o oră înainte, deci ne-am apropiat și mai mult de momentul decernării Oscarurilor din 2022, așa că nu puteam să mă lipsesc și să vă lipsesc de plăcerea de a-mi prezenta pronosticurile și preferințele pentru acest sezon.

Cel mai bun regizor – ca un făcut, foarte pe placul Academiei și gustului ei pentru corectitudine politică, se înregistrează premiera a doi ani consecutivi în care statueta merge către o femeie, Jane Campion, cu binecuvântarea mea expresă, pentru că The Power of the Dog este, până la urmă, un film mare, deopotrivă de subtil și de complex, care poate admirat, detestat, discutat, dar nicidecum ignorat; Kenneth Branagh și Paul Thomas Anderson se bat în altă parte, pentru Ryusuke Hamaguchi nominalizarea este o performanță în sine, iar Steven Spielberg să zică bogdaproste pentru locul pe care i l-a suflat lui Denis Villeneuve.

Cel mai bun actor în rol principal – Will Smith a câștigat cam toate premiile relevante până acum, așa că ajunge la un fel Golden Grand Slam al cinematografiei, mai ales că, așa cum bine spunea cineva de la Vulture, e greu de crezut că un britanic, în cazul ăsta Benedict Cumberbatch, îi va sufla iar Oscarul unui actor de culoare, așa cum s-a întâmplat anul trecut.

Cea mai bună actriță într-un rol principal – categoria asta este cea mai nebună și nu zic asta gândindu-mă la titlul unei melodii de Mărgineanu. Pentru o vreme, creatura aia pusă de reptilieni în locul lui Kristen Stewart era cotată drept favorită, apoi în pole position s-au succedat Olivia Colman și Nicole Kidman, pentru ca, în urmă cu vreo lună, Jessica Chastain să preia conducerea și să se țină bățoasă. Toate clare până săptămâna asta, când, nitam-nisam, Penelope Cruz vine din urmă ca o vijelie. Sunt curios cum va ieși păruiala.

Cel mai bun actor într-un rol secundar – în pruncia sezonului de premii, Kodi Smit-McPhee domina previziunile și încă mai conduce în preferințele mele pentru categoria asta, pentru rolul lui în mecanismele puterii din The Power of the Dog. Dar, ulterior, pendulul bunăvoinței generale s-a mutat către Troy Kotsur din CODA, care, atât prin caracterul emoționant al partiturii și interpretării, cât și prin faptul că aparține comunității celor cu deficiențe de auz, pare a fi destinat a primi statueta, ceea ce va contribui la suspansul înfruntării supreme dintre cele două pelicule.

Cea mai bună actriță într-un rol secundar – Ariana DeBose, imposibil de ignorat în West Side Story prin energia-i debordantă, are mai puțină opoziție aici decât Putin în Rusia. Merită menționat că Oscarul ei vine după al Ritei Moreno pentru același rol din versiunea cea dintâi a acestui musical, semn că, peste vreo câteva decenii, merită reluat de vreo ambițioasă hispanică talentată.

Cel mai bun scenariu original – duelul este între doi cineaști remarcabili, pe care Oscarul i-a ocolit până acum – Kenneth Branagh, care, cu Belfast, a atins borna nominalizărilor la șapte categorii diferite (!) și Paul Thomas Anderson, care scoate filme deosebite din te miri ce subiecte – așa că, indiferent ce se va întâmpla, se va face o dreptate și se va adânci o nedreptate. Viața e complicată.

Cel mai bun scenariu adaptat – aici este cheia bătăliei pentru Oscarul suprem: dacă premiul merge către Jane Campion, va frânge iureșul rivalului CODA și va conduce la o tripletă; dacă, dimpotrivă, triumfă povestea savuroasă, inteligentă și duioasă preluată de Sian Heder de la filmul franțuzesc La Famille Bélier, atunci vom avea parte de un David care învinge pe Goliat (3 vs. 12 nominalizări). Nu mă deranjează niciuna dintre variante, dar The Power of the Dog e pelicula superioară per ansamblu.

Cel mai bun montaj – fiecare dintre concurenții de aici are merite în domeniul ăsta, așa că mă îndrept tot spre The Power of the Dog, pentru că sintaxa aranjării scenelor contribuie enorm la fresca dereglărilor din această parabolă a luptelor mari și mici pe care le avem de dus în fiecare familie.

Cea mai bună imagine – mulți înclină spre Dune, dar acolo e vorba mai mult de efecte speciale, în umila mea opinie: în schimb, The Power of the Dog îți comunică multe și prin meșteșugul desăvârșit al imaginilor.

Cel mai bun sunet – Dune îi va înghiți pe ceilalți adversari, precum un Sandworm un vehicul rătăcit pe nisipurile de pe Arrakis.

Cea mai bună coloană sonoră – sacralitatea pe care o degajă Dune este, mai presus de tot și toate, opera lui Hans Zimmer, după Lion King, n-a mai luat nici un Oscar, deși ne-a oferit Gladiator, Interstellar, Dunkirk, Inception și n-a fost nici măcar nominalizat pentru The Dark Knight. Așa ceva e inadmisibil!

Cele mai bune decoruri – aici pronosticurile generale și preferințele mele sunt divergente: mulți se îndreaptă către Dune, dar eu mă duc cu gândul către acea jumătate de oră fascinantă și înfricoșătoare din Nightmare Alley, când lumea circului devine o anticameră a iadului.

Cele mai bune costume – cică va câștiga Cruella, dar aș prefera să o facă Dune.

Cele mai bun efecte speciale – dacă nu ia Dune aici, atunci e ceva putred în America.

Cel mai bun cântec – universul James Bond are o tradiție de păstrat, așa că Billie Eilish și No Time To Die o să ia statueta, dar nu e de lepădat Dos Oruguitas, mai ales dacă asculți melodia însoțită de scena sfâșietoare din Encanto.

Cel mai bun film de animație – familia va câștiga, probabil în versiunea ei hispanică – Encanto – deși ar putea foarte bine să o facă și în cea modern-tehnologizată – The Mitchells vs the Machines.

Cel mai bun scurtmetraj de animație – Robin Robin, pentru că e un basm în toată regula în doar jumătate de oră.

Cel mai bun documentar scurt – oricare dintre cele două producții cu veritabile calități de filme artistice – Audible și Three Songs for Benazir.

Cel mai bun film internațional – când ai în portofoliu nominalizări și la regie, scenariu original și cel mai bun film, așa cum e cazul lui Doraibu mai kâ, nu prea poți să scapi categoria asta din mână; apropo, să-i spuneți lui Putin și adepților lui cu mintea îngustă că nu anulează nimeni meritele marile culturi ruse, deoarece acest film japonez gravitează în jurul piesei de teatru Unchiul Vania a lui Cehov.

Cel mai bun film – cum spuneam la scenariu adaptat, totul se reduce la deznodământul acelei categorii, la care se adaugă tot mecanismul acela al votului ponderat; dacă mă întrebați pe mine, mai degrabă The Power of the Dog are statura unui film de Oscar, însă CODA ne readuce aminte de cei de lângă noi și ne face să sperăm în comuniunea dintre oameni. Așa că să câștige care o hotărî Academia, că nu-i bai.

Ne revedem în 2023, în condiții de pace și armonie mondială, sper.

Sezon de Oscar 2022 – Audible

Corectitudinea politică este una dintre coordonatele principale ale Oscarurilor.

Câteodată dăunează calității artistice a peliculelor cărora li se acordă atenție, dar, alteori, scoate în față vieți și destine care ne-ar rămâne străine, deși lecțiile lor ne sunt atât de necesare.

Anul acesta, aceia pe care soarta i-a văduvit de auz și de glas beneficiază de o reprezentare deosebită.

În primul rând CODA, cu povestea-i duioasă și amuzantă, câteva scene sublime din Doraibu mai kâ al lui Ryusuke Hamaguchi și Audible, un documentar scurt, dar foarte cuprinzător, realizat de Matthew Ogens.

În acesta din urmă, pe parcursul a doar patruzeci de minute, pătrundem în lumea unui liceu pentru adolescenți cu deficiențe de auz, care nu se poticnesc, însă, de atâta lucru și concurează cu un imens succes în competițiile de fotbal american ale categoriei lor de vârstă.

Primul lucru pe care îl remarci este montajul excepțional de intens în care sunt redate scenele acestui sport și nu oricum, ci sugerând senzațiile unor jucători care nu aud și se ghidează prin vibrații și coordonare și tenacitate.

Dar Audible nu este doar narațiune sportivă, ci o amplă frescă a trăirilor unor adolescenți, în frunte cu protagonistul Amaree, care au nevoie să se înfrunte izolarea, zbaterea definirii propriului eu, pierderea celor apropiați sau incertitudinea viitorului.

Cumva, în scurtul răstimp cât le-am fost alături, m-am atașat de ei, astfel încât, la final nu îmi doream decât să știu că le e bine, pe oriunde îi vor fi dus valurile vieții.

În plus, cred că limbajul semnelor merită să devină materie în școli. Le datorăm celor un pic mai nenorocoși dintre noi șansa de a ne arăta că suntem, de fapt, la fel.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Nightmare Alley

Three Songs for Benazir

Robin Robin

Belfast

Sezon de Oscar 2022 – Robin Robin

Pe măsură ce am înaintat în vârstă, am devenit mai înțelept și am început să fiu mai cu băgare de seamă la categoriile de la Oscaruri pe care le ignoram înainte din oficiu.

Anul trecut, de pildă, m-am lăsat devastat de If Anything Happens I Love You, care a câștigat statueta pentru cel mai bun scurtmetraj animat, iar anul acesta Netflix propune încă un candidat serios pentru același premiu – Robin Robin.

Și, pentru că numai de poezia tragediei nu aveam nevoie acum, această creație lui Daniel Ojari și Michael Please vine să ne aducă aminte de perenitatea frumuseții și bunătății în lume.

Un ou de prigorie cade din coș în timpul unei furtuni, dar este recuperat și îngrijit de o familie de șoricei inimoși, iar puiul ieșit din găoace devine parte a ei, făcând o groază de boroboațe în timpul expedițiilor de șterpelire de firimituri.

Pe parcurs, Robin Robin (joc de cuvinte intraductibil în română, deoarece Robin este și ”prigorie”, dar și numele său) își descoperă adevăratele origini și le exploatează în moduri pe care merită să le descoperiți împreună, mari și mici.

Remarcabil este că, în doar jumătate de oră, Robin Robin marchează toate momentele-cheie ale unei narațiuni, are timp să contureze personaje, ba mai găsește loc și pentru numere muzicale adorabile, în buna și îndelungata tradiției a unor My Fair Lady sau The Sound of Music.

Totul este realizat cu o pufoasă și irezistibilă tehnică stop-cadru (stop-motion în engleză), iar vocile sunt impecabil potrivite, cu mențiuni pentru Richard E. Grant în rolul coțofenei (v-am mai spus cât le îndrăgesc această pasăre?) sau Gilliam Anderson (agenta Scully din Dosarele X) în cel al mâței malefice, pentru că, precum în orice basm, e nevoie și de un zmeu și cine altcineva poate înspăimânta niște rozătoare și înaripate?

Perioada ideală de văzut Robin Robin este Crăciunul, dar de spiritul lui avem mare nevoie oricând.

Mai ales acum.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Nightmare Alley

Three Songs for Benazir

Sezon de Oscar 2022 – Three Songs for Benazir

Ca pondere a contribuției, Netflix domină copios această ediție a Oscarurilor. Nu e categorie unde să n-aibă reprezentare, dar e una pe care aproape a acaparat-o, cea a documentarului scurt.

Am discutat despre Lead Me Home, care, în ciuda tematicii de o tristă actualitate, pălește ca impact în fața lui Three Songs for Benazir.

Pelicula realizată de Elizabeth și Gulistan Mirzaei are loc într-un Afganistan de dinainte de întoarcerea la putere a talibanilor și îl urmărește pe Shaista, un tânăr dintr-o tabără de refugiați, pe care îl bate gândul să se înroleze, ca să-și depășească umila condiție de făcător de cărămizi de chirpici.

Dacă ar fi fost vorba de un film artistic, cel care l-ar fi interpretat pe protagonist așa ar fi avut Oscarul în buzunar. Cu un facies pitoresc și expresiv, în acel mod reținut al orientalului, Shaista găsește chiar și în cele mai grele momente puterea să își manifeste afecțiunea față de soția Benazir, cea pe care o regăsim în titlu, și nu oricum, ci prin intermediul cântecului și poeziei, mijloace artistic specific zonei de iradiere culturală a Persiei.

Iar dacă nu mă credeți în privința Oscarului aceluia ipotetic, așteptați numai până spre final, când destinul său ia o turnură sfâșietoare.

Three Songs for Benazir ar fi un munte de umanitate chiar și independent de situația în care ne găsim, însă, vizionat în contextul invaziei Ucrainei de către Rusia, catalizează câteva concluzii relevante.

Unul este infernul la care sunt condamnați refugiații, mai ales când numărul lor este atât mare, iar durata dislocării atât de lungă, încât ajung să formeze enclave sărace și năpăstuite în zona sau țara în care ajung (vezi District 9). De notat, pentru că noi, românii, încă privim fenomenul de la granițe prin lupa romantică a generozității de moment.

Apoi, canalele media, online sau televizate, au distribuit copios imagini cu tineri imberbi trimiși de Putin în Ucraina, dezorientați și nu foarte bogați cu duhul. Zbaterile lui Shaista din acest scurt documentar ne arată că, într-o țară subdezvoltată (iar Rusia are porțiuni nu diferite de Afganistan), pentru unii adolescenți cătănia este cam singura cale de urmat.

Nu în ultimul rând, unul dintre mesajele răspândite de activiștii pro-ruși și preluate de cei naivi sau de cei care au impresia că sunt echidistanți este că lumea e ipocrită și n-a sărit ca arsă când orori similare cu cele la care sunt supuși ucrainenii în aceste momente s-au petrecut în Siria sau Afganistan sau Yemen. Dincolo de propagandă și de relativizarea pe care o induce pentru a înmuia revolta împotriva lui Putin și a ciracilor săi, merită să ne amintim că suferința e aceeași peste tot, nu doar cea din proximitatea geografică, deși aceea doare mai tare.

O lume nu se poate numi bună dacă e bună doar pe ici, pe colo.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Nightmare Alley

Sezon de Oscar 2022 – Nightmare Alley

Alături de West Side Story, la ediția aceasta a Oscarurilor, și Nightmare Alley vine ca un film de care nu aveam neapărată nevoie, deoarece există o versiune anterioară remarcabilă, în cazul de față ecranizarea din 1947, avându-l drept protagonist pe Tyrone Power la apogeul charismei și sex-appeal-ului.

Și tot ca la West Side Story, singura rațiune de a fi a producției celei noi este că povestea încape pe mâna unui regizor adecvat, în cazul de față Guillermo del Toro, a cărui aplecare către macabru vine mânușă peste această tramă narativă.

Un tip aciuat la un circ învață tainele unui sistem de a mima citirea gândurilor și, furat de succesul și puterea pe care i le aduce, se lasă prins în mrejele unei combinații cu urmări funeste.

Mai multe nu vreau să vă spune, deoarece merită să aveți parte de evoluția personajului jucat cu deja obișnuitu-i farmec de Bradley Cooper, e o lecție elocventă, aplicabilă chiar evenimentele tragice în curs.

E clar lui del Toro i-a fost drag să-și manifeste abilitățile în Nightmare Alley. Deși nu alterează esența acțiunii originalului, ci doar adăugă un final cu tâlc, broderiile vizuale și de compoziție sunt încântătoare, bineînțeles, dacă aveți un pic de stomac puternic.

Ba mă încumet să zic că este mult peste aiureala multipreamiată numită The Shape of Water.

M-a impresionat cu precădere prima parte a filmului, cea care are loc în universul circului, atât de sinistru și fascinant, încât m-a trimis cu gândul la două capodopere din domeniul jocurilor pe calculator – Sanitarium și Pshychonauts.

Ambele au câte un nivel de acest fel, memorabil și atât de sinistru, încât nu te poți întreba de ce oare un loc de divertisment a ajuns să aibă astfel de ipostaze în mentalul colectiv.

Poate pentru că materializează angoasele și deviațiile pe care le împărtășim doar psihologului sau duhovnicului?

Pe lângă virtuozitatea vizuală, materializate în binemeritate nominalizări pentru costume, decoruri și imagine, Nightmare Alley de acum plusează cu încă un aspect față de versiunea cea veche.

Dacă acolo toată atenția era absorbită covârșitor de persoana lui Tyrone Power, aici meritele interpretative se distribuie mult mai democratic. Pe lângă prestația meritorie a lui Bradley Cooper (ascultați numai cum își modulează vocea în funcție de context), nu e actor de marcă în acest film care să nu aibă măcar un moment de efect.

Și nu sunt puțini: Rooney Mara, Willem Dafoe, Toni Collette, David Strathairn, Richard Jenkins, Mary Steenburgen, Ron Pearlman. Ca să-l parafrazez pe amicul Victor, cu care am împărtășit fiorul întunericului de cinema, când ai așa nume la dispoziție, n-ai cum să nu faci ceva tare de tot.

O menține specială i se cuvine lui Cate Blanchett, care își compune personajul după toate canoanele femeii fatale a filmelor noir din perioada lor de glorie (Barbara Stanwyck în Double Indemnity este primul exemplu care îmi vine în minte). Interacțiunile dintre ea și Cooper sunt un veritabil Război Rece, un melanj de reconciliere mimată, aroganță și duplicitate.

S-a vorbit mult despre faptul că Nightmare Alley și-a găsit locul pe lista pentru cel mai bun film, în dauna unor pelicule considerate mai adânci, precum The Lost Daughter, care a punctat cu scenariul sau actrițele.

Pot să înțeleg obiecțiile, însă mi-e tot la fel de limpede că Hollywood-ul are nevoie să recompenseze și meșteșugul de a plăsmui vise.

Chiar și când acestea sunt coșmaruri.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

The Lost Daughter

Sezon de Oscar 2022 – The Lost Daughter

De când urmăresc cu atenție, dar fără îngrijorare, sezoanele de Oscar, au constatat că există mai întotdeauna câte un film care bifează nominalizări importante, dar care nu se regăsește în lista cea lungă pentru statueta supremă (bineînțeles, asta se aplică de când s-a reintrodus sistemul cu mai multe de cinci producții desemnate acolo).

Mă gândesc la Foxcatcher sau The Master, iar acum i se aplică peliculei The Lost Daughter, scrisă și regizată de Maggie Gyllenhaal, care și-a pus în cap să transpună pe ecran un roman de Elena Ferrante și care a făcut-o cu acea inspirată apăsare, proprie actorilor ajunși de partea cealaltă a camerei.

Motivul pentru care filmul n-a prins lista celor zece este că, în ciuda virtuților, și nu puține, pe care le are, este atât de lent, încât privitorii au adormit și n-au mai apucat să-și exercite dreptul la vot.

O profesoară de vârsta a doua se instalează pe o insulă grecească în timpul vacanței de vară și, din cauza singurătății și a interacțiunii cu alții de prin zonă, manifestă treptat un arsenal consistent de angoase și dezechilibre sufletești, a căror sursă ni se dezvăluie prin amintiri în care vedem cum versiunea ei mai tânără a avut de gestionat ambiții de intelectuală și ipostază de mamă de fete neastâmpărate.

Într-un rol cu adevărat principal (nu precum cel din The Favourite), Olivia Colman demonstrează că este una dintre cele mai înzestrate interprete ale momentului. Variația subtilă sau elocventă a grimaselor, aerul chinuit cu care răspunde la anumite întrebări, tăcerile semnificative compun o personalitate pe care încerci să o decodezi și să o judeci. Și nu îți iese de două ori la fel.

Întru complicarea speței intervine versiunea ei mai tânără, jucată cu egală eficiență emoțională de Jessie Buckley, iar faptul că ambele actrițe sunt nominalizate este o recunoaștere a coerenței psiho-temporale a personajului (o performanță similară cu a tandemului Judi Dench/Kate Winslet din Iris), liant fiind și modul cum Maggie Gyllenhaal ne servește picătură amară după picătură amară, într-o demonstrație a zicalei că nu poți fugi de tine însuți.

Sau însăți.

Un amănunt simpatic este că această ediție a Oscarurilor aduce o parțială curățare a CV-urilor interpretative ale protagoniștilor din porcărioara Fifty Shades of Gray – Jamie Dornan în Belfast și Dakota Johnson aici, minunat amestec de lascivitate și vulnerabilitate.

În Grecia, cu cerul ei de cleștar și cu soarele ei arzător s-a născut filosofia.

Asta înseamnă Gnothi seauton a.k.a. Noscpe te ipsum a.k.a. Să te cunoști pe tine însuți.

Ceea ce e uneori e insuportabil.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Lead Me Home

Sezon de Oscar 2022 – Lead Me Home

Chiar dacă vă interesează cursa Oscarurilor, sunt șanse destul de reduse să vă fie familiar acest titlu, deoarece aparține unei categorii (Documentar scurt) care ne atrage atenția la fel de puțin precum însuși subiectul lui – oamenii străzii.

În patruzeci de minute, ni se oferă o panoramă ușor dezlânată, dar totuși dureroasă, a unui fenomen care în orașele Los Angeles sau San Francisco a atins dimensiuni uluitoare.

Realizatorii Pedro Jos și Jon Shenk sunt animați de intenții generoase și lucide, dar nu aleg cele mai bune procedee stilistice. Cadre de filmare accelerată (precum în superbele creații ale lui Ron Fricke) nu prea își au locul aici, iar linia prezentării este fracturată, oscilând permanent între frescă realistă și eseu menit a trezi compasiune.

Mai presus de toate, antiteză zgârie-nori vs. corturi este mult prea apăsat livrată.

Au fost, însă, momente, când Lead Me Home chiar îți ajunge la minte și la suflet.

Există o scenă care redă fugitiv dezbaterea dintr-un cartier, referitoare la deschiderea unui nou adăpost pentru cei lipsiți de un acoperiș deasupra capului, iar părerile exprimate variază de la îndemnuri la compasiune la refuz și chiar la protestul împotriva stigmatizării corecte politic a celor care nu vor să aibă astfel de persoane în preajma lor și a locurilor pe unde le cresc copiii. Aș vrea să văd și în România astfel de practica a agorei cu adevărat utile, nu doar părerologi online, care nu scot capul din telefon, să se implice într-o amărâtă de chestiune a blocului unde locuiesc.

Și dacă strâmbi din nas de regulă când treci pe lângă un om al străzii, tot te vor mișca mărturiile celor pe care Jos și Shenk i-au ales spre a-i intervieva. Unii sunt, de acord, inestetici, alții reduși intelectual, dar niciunuia nu-i poți poți contestat simpla calitate de om.

Iar alții, precum domnul de culoare cu ochelari, este atât de lucid, atât de curat, fizic și sufletește, încât n-ai zice, trecând pe lângă el, că doarme în mașină sau în cort.

Poate că a făcut alegeri greșite la un moment dat, dar nu avem cum să excludem rolul nefast al unei societăți încă prea egoiste, prea indiferente, prea complicate pentru mulți semeni de-ai noștri.

Lead Me Home e despre SUA, dar mai deunăzi citeam că a crescut numărul celor fără casă în București și, probabil, în tot restul țării.

E un defect al lumii contemporane pe care merită măcar să îl conștientizăm.

The Mitchells vs the Machines

No Time to Die

Dune: Part One

King Richard

tick, tick… BOOM!

West Side Story

Spencer

È stata la mano di Dio

Don’t Look Up

The Power of the Dog

Encanto

Între sacru și profan

Era o vreme când nu existau Netflix/ Disney+/ HBO Max.

Era o vreme când nu existau torrentzi (hai, nu faceți pe internauții neprihăniți).

Era o vreme când, dacă voiai să vezi un film, fie îndurai vreo oră de reclame cumulate la Pro TV, fie mergeai la cinematograf.

Iar acolo, în întunericul acela magic, aveai parte de momente care se apropiau de sacru.

Pentru mine așa au fost nodurile în gât de la momentul când Maximus își regăsește căminul răvășit, tăcerea mormântală și concentrarea ardentă a întregii săli din timpul lui Inception sau apariția lui Blade la petrecerea sanguinară a bampirilor.

Confortul și pandemia au dat lovituri aproape fatale acestei senzații de părăsire a realuluii, însă Dune: Part One al lui Denis Villeneuve, cu tot ce încearcă și reușește sau nu, are acest merit, că îți inspiră un aer de extaz în fața puterii creatoare a omului.

Și asta nu doar pentru că universul imaginar al lui Frank Herbert mustește de religiozitate, ci și pentru că regizorul însuși se lasă în voia plăcerii reconstruirii fiecărui colțișor al său.

Exemple ar fi câte particule de mirodenie pe deșertul din Arrakis, dar sunt două care îmi stăruie în minte: prelunga pregătire de decolare a ornitopterului, acest vehicul zburător inspirat de o libelulă, și survolarea câmpurilor de recoltare, brăzdate de mașinăriile acelea greoaie, asemănătoare unor țestoase pătrățoase.

Denis Villeneuve este un realizator care nu se sfiește să își acorde mult timp. Aceasta poate fi, deopotrivă o calitate și un neajuns. Prima ipostaza s-a văzut la Arrival, cea de-a doua la Blade Runner 2049.

În Dune: Part One se manifestă ambele, întâi suntem lăsați să ne minunăm de extraordinarele sale abilități, apoi suntem supuși unei lentori și simț al incompletului imposibil de ignorat.

Câtă vreme navele și construcțiile și peisajele te copleșesc, n-ai timp să remarci faptul că, precum Atlas care duce bolta cerească, personajele sunt apăsate de grandoarea mizanscenei care le înconjoară.

Apoi, când deșertul (Wadi Rum, un loc de frumusețe într-adevăr nepământeană) devine cadrul preponderent al acțiunii, care înaintează cu osteneală unui călător pierdut în mijlocul nisipurilor, devine vizibil că actorii nu au fost puși să facă decât ce le este foarte la îndemână.

În silueta filiformă a lui Timothée Chalamet zace un munte de talent, dar aici nu îl exploatează nici pe departe în întregime. Javier Bardem e psihedelic și ușor amuzant, Josh Brolin e supărat, Oscar Isaac e de încredere, Zendaya e îmbufnată ca o adolescentă ce este, Dave Bautista bate pe cine prinde, iar Jason Momoa este enervant de arătos, chiar și fără să-și arate pectoralii.

Doar Rebecca Ferguson are într-adevăr de jucat ceva, poate și pentru că întruchipează un crunt conflict interior, între latura de mamă (care e numai una, chiar și în science-fiction) și cea de preoteasă SRIstă telepată.

Nu va fi o surpriză pentru nimeni când Dune: Part One va domina categoriile tehnice ale Oscarurilor din 2022, însă una dintre acestea merită evidențiată.

Acesta este coloana sonoră compusă de Hans Zimmer, pe care îl paște încă o nominalizare, și chiar o statuetă, dacă se aranjează astrele favorabil. Au fost momente când vibrația auditivă a filmului mi se transmitea organic, făcându-mă să înțeleg de ce religia și muzica sunt surori de când lumea.

Ca un exercițiu de imaginație, vă invit să ascultați albumul intitulat Dune al unuia dintre cei mari artiști ai sintetizatorului, Klaus Schulze, plăsmuit în 1979, deci precedând ecranizarea imaginată de David Lynch, cât și proiectul legendar eșuat al lui Alejandro Jodorowsky. Mie, unuia, mi s-a părut de o modernitate uimitoare și adecvat până în cele mai mici detalii viziunii lui Denis Villeneuve.

S-a comentat mult (cu o doză consistentă de critică) decizia de a ecraniza doar o jumătate din romanul lui Frank Herbert.

Pot să înțeleg, până la urmă, mai sunt bani de făcut și data viitoare.

Pe ai mei o să îi ia sigur.

Pentru că, precum s-a întâmplat la Dune: Part One, vreau ca și la continuare să simt fiorul sacrului.