Corectitudinea politică este una dintre coordonatele principale ale Oscarurilor.
Câteodată dăunează calității artistice a peliculelor cărora li se acordă atenție, dar, alteori, scoate în față vieți și destine care ne-ar rămâne străine, deși lecțiile lor ne sunt atât de necesare.
Anul acesta, aceia pe care soarta i-a văduvit de auz și de glas beneficiază de o reprezentare deosebită.
În primul rând CODA, cu povestea-i duioasă și amuzantă, câteva scene sublime din Doraibu mai kâ al lui Ryusuke Hamaguchi și Audible, un documentar scurt, dar foarte cuprinzător, realizat de Matthew Ogens.
În acesta din urmă, pe parcursul a doar patruzeci de minute, pătrundem în lumea unui liceu pentru adolescenți cu deficiențe de auz, care nu se poticnesc, însă, de atâta lucru și concurează cu un imens succes în competițiile de fotbal american ale categoriei lor de vârstă.
Primul lucru pe care îl remarci este montajul excepțional de intens în care sunt redate scenele acestui sport și nu oricum, ci sugerând senzațiile unor jucători care nu aud și se ghidează prin vibrații și coordonare și tenacitate.
Dar Audible nu este doar narațiune sportivă, ci o amplă frescă a trăirilor unor adolescenți, în frunte cu protagonistul Amaree, care au nevoie să se înfrunte izolarea, zbaterea definirii propriului eu, pierderea celor apropiați sau incertitudinea viitorului.
Cumva, în scurtul răstimp cât le-am fost alături, m-am atașat de ei, astfel încât, la final nu îmi doream decât să știu că le e bine, pe oriunde îi vor fi dus valurile vieții.
În plus, cred că limbajul semnelor merită să devină materie în școli. Le datorăm celor un pic mai nenorocoși dintre noi șansa de a ne arăta că suntem, de fapt, la fel.
