Vedeta populară și nu numai

Când am văzut prima dată afișul acestui concert al celor de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, m-am frecat la ochi.

Mihai Teacă?

Nu e cel care, cântând din gură și la taragot, a câștigat la Vedeta populară, la egalitate cu Vlăduț Sărmaș, la capătul unui sezon remarcabil cu concurenți unul și unul?

Ce treabă are cu pianul?

M-am pus pe documentare și am aflat că are preocupări și, mai important, rezultate remarcabile cu instrumentul acesta prin toate colțurile lumii.

Intrigat peste poate, m-am făcut luntre și punte să ajung la spectacol, ca să încredințez că nu e vreun Mihai Teacă din Everything Everywhere All at Once.

Acum, că am fost acolo, m-am lămurit că el era, probabil din universul nostru, dar nedumerirea persistă.

În regulă, e înalt și bine făcut, dar, totuși, unde încape atâta talent multilateral dezvoltat într-un singur trup de om?

Mai ales că bucata muzicală pe care a avut-o de interpretat împreună cu orchestra filarmonicii a fost Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, S. 124 de Franz Liszt.

Același Liszt despre care se discută intens pe forumurile celor care practică pianul.

Voi cum vă descurcați cu bucata Cutare?

Mie mi se pare accesibilă, dar mă omoară Cutare 2.

Da, și pe mine.

Ș.a.m.d.

Pe Mihai Teacă nu l-a doborât Liszt, dimpotrivă l-a ridicat pe culmi de pasiune, care au răzbătut din modul emfatic în care apăsa claviatura și se asocia sonorității generale a orchestrei.

Ca și în cazul altor predecesori într-ale pianului, n-a scăpat fără să ne ofere două bisuri.

Pe lângă o plăcere auditivă, cea de-a doua parte a concertului Filarmonicii din Craiova mi-a prilejuit și una vizuală, cea de a contempla distincția dirijorului Emir Nuhanovic, din Bosnia și Herțegovina.

Figura, gesturile, costumația m-au întors în timp, în acel sfârșit de secol XIX și început de secol XX, perioadă pe care o idealizăm, dar pe care încă o considerăm etalon al eleganței aristocratice.

Și poate că nu e o întâmplare că a condus din memorie, fără vreo partitură ajutătoare, Simfonia nr. 8 în Sol major, op. 88 a lui Antonin Dvorak. O compoziție colorată, în care simțit unduiri orientale, tânguiri balcanice, dar și o atmosferă de bal vienez. Un melanj de culturi, precum meleagurile de provenință ale dirijorului, unde se îmbină atâtea culturi care, în ciuda tuturor vitregiilor, au învățat să trăiască împreună.

Prezența lui Emir Nuhanovic în Craiova marchează și debutul unei colaborări între Filarmonica Oltenia și Filarmonica din Sarajevo.

Așa, Craiova devine chiar o vedetă populară.

Nu doar în țară, ci și peste hotare.

Hai Craiova!

Imaginile sunt surprinse de liderul de selecții în ceea ce privește prezența la Filarmonica din Craiova, amicul Daniel Botea.

Educația nu-i doar pentru copii

Cel mai recent concert la celor de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova a venit la capătul unei săptămâni dedicate educației non-formale a copiilor.

Un termen cu care nu sunt de acord, pentru că educația are o pleiadă de forme, nu doar două. Dar aceasta este o discuție aparte.

Ce a contribuit la încântarea unui spectacol care s-a dovedit splendid de la un cap la altul a fost micul expozeu de la început al Ivonei Stănculeasa, în care a trasat misiunea pe care instituția sa și-a asumat-o:

Să îi formeze pe auditorii de mâine.

Minunat!

De-ar înțelege toate lăcașele de cultură din Craiova că menirea lor nu e doar a doborî convenții și a provoca intelectual, ci și de a derula mai puțin spectaculoasa, dar nu mai puțin glorioasa sarcina de a încărca sufletele oamenilor cu trăirile necesare pentru a duce ceea ce de la antici încoace se numește simplu o viață bună.

Spun oameni și nu copii, pentru că, de pildă, Petrică și lupul, op. 67, compoziția lui Prokofiev care a deschis programul concertului, le-a fost destinată la origini acestora din urmă, însă este o curcubeu de senzații muzicale pentru orice vârstă.

Dialogul instrumentelor a semănat cu o Poiană a lui Iocan auditivă, în care fiecare are ceva hâtru de spus și n-au lipsit momentele când angrenajul corzilor și al suflătorilor și al percuționiștilor lua formele personajelor din fabulă. Nu, n-am vedenii în general, e meritul muzicienilor că mi-au păcălit creierul mai ceva decât Petrică pe lupul cel fioros.

Amuzat, relaxat, răsfățat, eram gata să primesc în plin anvergura lui Frantz Liszt.

Dar nu mă așteptam să fiu dat pe spate.

Un comediant britanic spunea cândva că Liszt trebuie să fi fost vreun extraterestru, cu tentacule extensibile în loc de degete, altfel nu avea cum, omenește posibil, să redea acele partituri pe care el însuși le plăsmuise.

Glumă, glumă, dar nu e departe de adevăr. Din poziția mea, nu vedeam mâinile pianistei Adela Liculescu acționând asupra claviaturii, însă urechea mea, de neavizat, ce-i drept, îmi spunea că sunetele astfel produse veneau de la trei mâini. Imposibil ca doar două să reușească o asemenea bogăție auditivă. Cum altfel să treci de la un capăt al clapelor la altul mai repede ca demarajul lui Usain Bolt?

Dacă mâinile au fost ascunse și m-au lăsat pradă unui mister, figura Adelei Liculescu a fost un prilej nemijlocit să contemplu metamorfoza psihologică generată de natura partiturii interpretate.

La Concertul nr. 2 în La major pentru pian și orchestră, S. 125 am fost martorul unui rictus de maximă concentrare, în timp ce la Fantezia pe teme populare maghiare pentru pian și orchestră i s-a declanșat o aură de voioșie, de nețărmurită bucurie, care s-a transmis celei, situate deja la cote înalte, a spectatorilor.

Adela Liculescu a scăpat cu DOAR două bisuri, bijuterii muzicale la rându-le, timp în care dirijorul Constantin Grigore și-a îngăduit plăcerea de a o asculta. Iar ceea ce vedeam pe chipul lui ar fi văzut oricine pe al meu, probabil.

Ca orice formă de educație, spectacolul celor de la Filarmonica din Craiova are nevoie și de evaluare și notă.

A mea e 10 cu felicitări!

Imaginile sunt suprinse de colegul meu de clasă muzicală Daniel Botea.