Cred că a început sezonul ofertelor, pentru că la Filarmonica „Oltenia” din Craiova am primit una de nerefuzat.

Cel mai recent concert de acolo putea foarte bine să se constituie în două spectacole separate și foarte reușite, iar eu ascund că, după prima parte, chiar eram ispitit să plec, pentru că simțeam un preaplin sufletesc pe care nu credeam că îl pot suplimenta cumva.

Dar am rămas și bine am făcut, pentru că m-aș fi văduvit de un al doilea deliciu.

Prima repriză a superofertei a gravitat în jurul harpei, un instrument care, deși nu ia îndeobște prim-planul, precum vioara sau pianul, are noblețea unei existențe milenare.

Iar cea mai bună dovadă că a străbătut veacurile a fost cât de bine a sunat în compoziții venind din barocul elegiac al lui Handel (Larghetto din Concertul nr. 6 în Si bemol major pentru harpă și orchestră, op. 4) și ajungând până la Broadway-ul lui Andrew Lloyd Weber (Fantoma de la Operă sau Cats) și chiar la Ed Frickin’ Sheeran.

Vârful de emoție pentru mine a fost, însă, bucata muzicală a lui Nino Rota din Romeo și Julieta de Franco Zeffirelli.

Distinșii membri ai clubului CINEMATECA să considere asta un mesaj nu foarte bine criptat.

La harpa s-a aflat Cristina Munteanu, iar energia subtilă pe care și-a învăluit harpa m-a trimis cu gândul pe tărâmul artelor marțiale.

Dacă Adela Liculescu de mai târziu a avut gesturile explozive ale unei demonstrații de Wu Shu, la distinsa harpistă am decelat acea forță interiorizată a practicanților de Tai Chi.

Dacă îi vedeți vreodată, cu gesturile lor lente și măsurate, să nu vă pripiți a-i judeca drept molatici.

Sunt depozitarii unor resurse interioare de energie formidabile.

Cea de-a doua repriză a spectacolului, cea despre care aveam dubii că îmi mai poate aduce plusvaloare emoțională, ne-a întors la nava-mamă a flotei simfonice, pianul.

Spunea cineva că orice pianist care se înhamă la Liszt are tupeu.

Vazându-i figura blândă, n-ai bănui-o pe Adela Liculescu de așa ceva.

Dar, ajunsă în fața claviaturii, pentru Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, S. 124, a fost dezlănțuită (vezi analogia de mai sus).

Și, dacă vă vine să credeți, după toate bunătățile acestea, am mai avut parte și de La Boda de Louis Alonso de Gimenez, în care, prin fervoarea stilată a dirijorului Tiberiu Oprea, am avut dovadă că între români și frații noștri de gintă latină, spaniolii, se poate face transfuzie de sangre caliente.

Ce să mai, mă felicit că n-am refuzat oferta asta.

Sunt cu ochii pe următoarea.

Credit foto: Tibi Olteanu Studio.