I’m gonna make him an offer he can’t refuse

Cred că a început sezonul ofertelor, pentru că la Filarmonica „Oltenia” din Craiova am primit una de nerefuzat.

Cel mai recent concert de acolo putea foarte bine să se constituie în două spectacole separate și foarte reușite, iar eu ascund că, după prima parte, chiar eram ispitit să plec, pentru că simțeam un preaplin sufletesc pe care nu credeam că îl pot suplimenta cumva.

Dar am rămas și bine am făcut, pentru că m-aș fi văduvit de un al doilea deliciu.

Prima repriză a superofertei a gravitat în jurul harpei, un instrument care, deși nu ia îndeobște prim-planul, precum vioara sau pianul, are noblețea unei existențe milenare.

Iar cea mai bună dovadă că a străbătut veacurile a fost cât de bine a sunat în compoziții venind din barocul elegiac al lui Handel (Larghetto din Concertul nr. 6 în Si bemol major pentru harpă și orchestră, op. 4) și ajungând până la Broadway-ul lui Andrew Lloyd Weber (Fantoma de la Operă sau Cats) și chiar la Ed Frickin’ Sheeran.

Vârful de emoție pentru mine a fost, însă, bucata muzicală a lui Nino Rota din Romeo și Julieta de Franco Zeffirelli.

Distinșii membri ai clubului CINEMATECA să considere asta un mesaj nu foarte bine criptat.

La harpa s-a aflat Cristina Munteanu, iar energia subtilă pe care și-a învăluit harpa m-a trimis cu gândul pe tărâmul artelor marțiale.

Dacă Adela Liculescu de mai târziu a avut gesturile explozive ale unei demonstrații de Wu Shu, la distinsa harpistă am decelat acea forță interiorizată a practicanților de Tai Chi.

Dacă îi vedeți vreodată, cu gesturile lor lente și măsurate, să nu vă pripiți a-i judeca drept molatici.

Sunt depozitarii unor resurse interioare de energie formidabile.

Cea de-a doua repriză a spectacolului, cea despre care aveam dubii că îmi mai poate aduce plusvaloare emoțională, ne-a întors la nava-mamă a flotei simfonice, pianul.

Spunea cineva că orice pianist care se înhamă la Liszt are tupeu.

Vazându-i figura blândă, n-ai bănui-o pe Adela Liculescu de așa ceva.

Dar, ajunsă în fața claviaturii, pentru Concertul nr. 1 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, S. 124, a fost dezlănțuită (vezi analogia de mai sus).

Și, dacă vă vine să credeți, după toate bunătățile acestea, am mai avut parte și de La Boda de Louis Alonso de Gimenez, în care, prin fervoarea stilată a dirijorului Tiberiu Oprea, am avut dovadă că între români și frații noștri de gintă latină, spaniolii, se poate face transfuzie de sangre caliente.

Ce să mai, mă felicit că n-am refuzat oferta asta.

Sunt cu ochii pe următoarea.

Credit foto: Tibi Olteanu Studio.

Educația nu-i doar pentru copii

Cel mai recent concert la celor de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova a venit la capătul unei săptămâni dedicate educației non-formale a copiilor.

Un termen cu care nu sunt de acord, pentru că educația are o pleiadă de forme, nu doar două. Dar aceasta este o discuție aparte.

Ce a contribuit la încântarea unui spectacol care s-a dovedit splendid de la un cap la altul a fost micul expozeu de la început al Ivonei Stănculeasa, în care a trasat misiunea pe care instituția sa și-a asumat-o:

Să îi formeze pe auditorii de mâine.

Minunat!

De-ar înțelege toate lăcașele de cultură din Craiova că menirea lor nu e doar a doborî convenții și a provoca intelectual, ci și de a derula mai puțin spectaculoasa, dar nu mai puțin glorioasa sarcina de a încărca sufletele oamenilor cu trăirile necesare pentru a duce ceea ce de la antici încoace se numește simplu o viață bună.

Spun oameni și nu copii, pentru că, de pildă, Petrică și lupul, op. 67, compoziția lui Prokofiev care a deschis programul concertului, le-a fost destinată la origini acestora din urmă, însă este o curcubeu de senzații muzicale pentru orice vârstă.

Dialogul instrumentelor a semănat cu o Poiană a lui Iocan auditivă, în care fiecare are ceva hâtru de spus și n-au lipsit momentele când angrenajul corzilor și al suflătorilor și al percuționiștilor lua formele personajelor din fabulă. Nu, n-am vedenii în general, e meritul muzicienilor că mi-au păcălit creierul mai ceva decât Petrică pe lupul cel fioros.

Amuzat, relaxat, răsfățat, eram gata să primesc în plin anvergura lui Frantz Liszt.

Dar nu mă așteptam să fiu dat pe spate.

Un comediant britanic spunea cândva că Liszt trebuie să fi fost vreun extraterestru, cu tentacule extensibile în loc de degete, altfel nu avea cum, omenește posibil, să redea acele partituri pe care el însuși le plăsmuise.

Glumă, glumă, dar nu e departe de adevăr. Din poziția mea, nu vedeam mâinile pianistei Adela Liculescu acționând asupra claviaturii, însă urechea mea, de neavizat, ce-i drept, îmi spunea că sunetele astfel produse veneau de la trei mâini. Imposibil ca doar două să reușească o asemenea bogăție auditivă. Cum altfel să treci de la un capăt al clapelor la altul mai repede ca demarajul lui Usain Bolt?

Dacă mâinile au fost ascunse și m-au lăsat pradă unui mister, figura Adelei Liculescu a fost un prilej nemijlocit să contemplu metamorfoza psihologică generată de natura partiturii interpretate.

La Concertul nr. 2 în La major pentru pian și orchestră, S. 125 am fost martorul unui rictus de maximă concentrare, în timp ce la Fantezia pe teme populare maghiare pentru pian și orchestră i s-a declanșat o aură de voioșie, de nețărmurită bucurie, care s-a transmis celei, situate deja la cote înalte, a spectatorilor.

Adela Liculescu a scăpat cu DOAR două bisuri, bijuterii muzicale la rându-le, timp în care dirijorul Constantin Grigore și-a îngăduit plăcerea de a o asculta. Iar ceea ce vedeam pe chipul lui ar fi văzut oricine pe al meu, probabil.

Ca orice formă de educație, spectacolul celor de la Filarmonica din Craiova are nevoie și de evaluare și notă.

A mea e 10 cu felicitări!

Imaginile sunt suprinse de colegul meu de clasă muzicală Daniel Botea.