Festivalul Shakespeare s-a mutat mai hacana

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Pe hârtie, Festivalul Shakespeare, ediția 2024 s-a săvârșit acum mai bine de o lună, însă, în fapt, epilogul său s-a scris odată cu spectacolul de închidere a stagiunii intitulate adecvat Inspire a celor de la Filarmonica ”Oltenia” Craiova.

Iar compoziția care îmi susține spusele – Visul unei nopți de vară de Felix Mendelssohn-Bartholdy – descrie și trăirea acelei vineri care a parafat un sezon în care m-am cufundat în magia muzicii precum Hermia, Helena, Lysander și Demetrios în pădurea fermecată stăpânită de Titania și Oberon.

Concertul a reunit orchestra simfonică a filarmonicii și aripa feminină a Coralei Academice (coordonator: Bogdan Botezatu), ale cărei reprezentante erau îmbrăcate colorat, precum zânele care populează piesa lui Shakespeare, beneficiind și de aportul sopranelor Diana Țugui și Mariana Bulicanu.

Împreună au dat viața compoziției jucăușe a lui Mendelssohn-Bartoldy, care transpune feeria dramaturgică în sonorități perfect adecvate momentelor acțiunii.

Cred că dacă aș fi ascultat lucrarea fără să-i fi știut autorul, aș fi putut să jur că e vreun compozitor de sfârșit de secol XX.

Nu alătur acest spectacol Festivalul Shakespeare cu de la mine putere sau doar invocând tematica.

A avut parte și de bucățele de teatru de cea mai bună calitate, prin vocea narativă a lui Marius Manole.

Managerul Filarmonicii din Craiova, Ivona Stănculeasa, l-a numit, pe drept, copilul teribil al teatrului românesc.

Nu mai are etatea pe care să o putem asocia, chiar și metaforic, cu vârsta cea dintâi a vieții, însă își păstrează acea plăcere a jocului scenic pe care o vedem la copii când, cu o dedicare absolută, construiesc un castel de nisip sau organizează interacțiuni între păpuși.

Cu vocea sa inconfundabilă, i-a întrupat pe un autoritar Oberon sau pe o veritabilă speriată Hermia, însă momentul de grație al întregii serii a fost când, ca Puck, rol pentru care pare predestinat, și-a povestit boroboațele făcute pe ascuns muritorilor.

Replicile sale alternau cu precise intervenții muzicale, dirijate impecabil de Josef Suilen, iar efectul îngemănat n-a fost cu nimic mai prejos de senzații pe care le-am trăit la marile spectacole de la Festivalul Shakespeare.

Da, a fost o noapte de vară de vis.

Credit foto: Tibi Olteanu Studio.

Nu doar Federer și Nadal au avut meciuri de legendă

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Tot mergând eu la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova, s-a format un întreg tablou de concurs între compozitorii pe care am avut ocazia să îi ascult acolo.

Însă finala s-a jucat și se joacă de-a pururi între Beethoven și Mozart.

Parcă să zic că primul e câștigător la un tiebreak foarte strâns.

Dar la ultimul concert la care am participat, Mozart a reușit să-i conteste lui Beethoven titlul de Grand Slam muzical pe care i-l credeam decernat pe vecie.

Totul a început cu un as, în stilul dezarmant al celor cu care Federer obișnuia pe vremuri să anuleze un 0-40 – Uvertura operei ”Nunta lui Figaro”, K. 492.

Atât de cunoscută și atât de frumoasă este această bucată, încât mi-a stabilit starea de spirit pentru tot restul spectacolului.

Nu că aș fi avut vreo dificultate în a o menține, pentru că următorul set a fost unul de senzație. Concertul în Re minor pentru pian și orchestră, K. 466 este de o delicatețe pe care numai venirile la fileu ale aceluiași Federer o puteau egala.

Și, deși veți crede că mă pripesc cu concluziile, cred că a contat enorm că solist a fost un pianist cu multă experiență – Antonio Di Cristofano.

E nevoie de un anume calm, de o anume serenitate pe care numai anii o pot aduce, pentru a face claviatura să emane sunetele atât de cristaline pe care mintea prodigioasă a lui Mozart le-a plăsmuit. Ajuns aici, nu pot să nu remarc că acest concert pentru pian, atât de duios în exprimare, contrazice nervozitatea pe care o asociem cu figura infantilă a compozitorului, așa cum a impus-o Amadeus a lui Milos Forman.

Mozart vs. Beethoven e un meci care încă se joacă.

În Italia m-aș duce și m-aș tot duce, așa că a fost o încântare să călătoresc din nou în cea mai frumoasă țară din lume prin intermediul Simfoniei nr. 4 în La major, op. 90, „Italiana” a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy.

O persoană care se pricepe bine de tot m-a provocat să urmăresc cu atenție cea de-a doua mișcare a acestei compoziții și așa am și procedat. Nu aș fi avut probleme în a o remarca, totuși, pentru că face o superbă notă discordantă cu exuberanța din restul simfoniei.

Am simțit o tânguire, minunat redată de atingerea lină a corzilor, și pot să jur că erau momente când parcă auzeam ”Cântă cucul, bată-l vină/ De răsună Bucovina”. Per ansamblu, m-a trimis cu gândul spre o poveste în care au loc evenimente grave, atât de tragice, încât sunt ținute deasupra abisului insuportabilității de o scânteie de umanitate. O poveste precum Lista lui Schindler.

Încă un mic amănunt, care să întregească fresca deja luxuriantă a încântărilor de care am avut parte în acea seară:

Dirijorul Kim Jaeha n-avea cu mult peste 20 de ani.

Într-adevăr, muzica nu are vârstă.

O săptămână muzicală în fel și chip

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Săptămâna trecută a fost foarte muzicală pentru mine.

Nu că n-aș căuta să păstrez acest balsam al sufletului omenesc cât mai la îndemână, însă frecvența cu care m-am aflat într-un context muzical a fost una deosebit și încântător de mare.

Totul cu început cu Babylon, fresca ambițioasă și exagerată a Hollywoodului în pruncie, rod al energie năvalnice a lui Damien Chazelle, cu o coloană sonoră senzațională și oscarizabilă, semnată de Justin Hurwitz.

Apoi, am trăit muzica într-o formă dublă și mai subtilă a ei. Dacă vocea omenească are muzică în însăși esența ei, atunci vocea maestrului Emil Boroghină, blândă, dar și capabilă de inflexiuni puternice, este ca o sonată de pian, pe care o asculți pentru a ogoi temporar zbaterile existenței. L-am urmărit recitând din Ovidiu și din Eminescu, iar acele părți din Luceafărul sau alte creații pe care le știm atât de intim mi-au relevat cât de muzicală este limba română când încape pe mâna unui poet genial (da, hai să recunoaștem, epitetul ăsta obosit, pe care îl știm încă din liceu, rămâne valabil).

Periplul muzical a ajuns acasă, odată cu recitalul De la Baroc la Rock al celor de la HKB Trombone Quartet, desfășurat la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Cei patru membri ai formației, Simone Maffioletti (Elveția), Michele Marinaro (Italia), Alexandru Țapeș (Republica Moldova) și Igor Vataman (România), cărora li s-a adăugat la un moment dat Anna Tovarnytskaya (Ucraina) au strălucit pe rând și pe ne-au purtat într-o aventură sonoră care a inclus exuberanța Uverturii din Wilhem Tell a lui Rossini, înălțătoarea arie Nesum Dorma din Turandot de Puccini, săltăreața (vezi ce spuneam mai deunăzi) Under the Sea din The Little Mermaid, totul culminând cu Bohemian Rhapsody, care, la patru tromboane, are o așa vibrație, că ar putea dărâma și zidurile Ierihonului.

Apropo de tromboane, acest spectacol n-a fost doar desăvârșit din punct de vedere artistic, ci și educațional.

În primul rând, m-am lămurit și eu acum, la senectute, că substantivul ”trombon” are două forme de plural: ”tromboane” pentru instrumente și ”tromboni” pentru instrumentiști. Să auzi și să nu crezi!

Impactul fiecărei bucăți muzicale a fost sporit și umanizat de scurtele prezentări ținute de Ivona Stănculeasa, care, prin relaxare și o voce mângâietoare, demonstrează ce înseamnă fuziunea dintre un manager și un lider. E literatură de specialitate din belșug pe tema asta, dar o seară la Filarmonica din Craiova e și mai ilustrativă.

Tot la Filarmonica din Craiova a avut loc finalul impunător al acestei săptămâni a armoniilor auditive, expus fiind la două monumente ale muzicii clasice.

Primul dintre acestea a fost Concertul nr. 5 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, op. 73, supranumit și ”Imperialul”, al lui Ludwig van Beethoven.

Legenda spune că această compoziție a fost plăsmuită într-o Vienă aflată sub asediul trupelor napoleoniene, iar această poveste mi-a servit drept mod de a o recepta.

În mijlocul unei orchestre care reda sunete grave și bucăți intense se găsea pianul la care Cristian Sandrin părea uneori că se joacă. Îmi și imaginez un oraș zgâlțâit de bombardamente, cu moloz și isterie pretutindeni, iar undeva în tot acest infern, un om care înfruntă moartea și distrugerea prin această platoșă inutilă, dar în același timp, invincibilă, a spiritului uman – arta.

Supranumele ”Imperialul” a fost adecvat nu doar grație calității acestei bucăți muzicale, cu și prin structura publicului care, fapt încântător, a umplut sala filarmonicii până la capacitatea ei maximă.

Definiția unui imperiu este că înglobează popoare și grupuri etnice diferite, uneori pentru a le împila, dar, câteodată, reușind să atenueze conflictele și să aducă o stabilitate pașnică.

În acea seară de la Filarmonica din Craiova am auzit în jurul meu franceză, engleză, poloneză și germană, la care se adaugă faptul că dirijorul Pawel Gorajski e polonez de origine, dar trăiește de mic în Italia.

Toți am fost pentru o vreme sunt imperiul muzicii.

A urmat Simfonia nr. 3 în La minor, op. 56 a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy. Din nou, supranumele ei – ”Scoțiana” – mi-a servit drept formă de receptare, dar de data aceasta în contrapunct.

Despre scoțieni se spune că sunt zgârciți și există o sumedenie de bancuri pe tema asta.

Dacă nu știți niciunul, iată o mostră:

Doi scoțieni într-un cort:

– John, dormi?

– Nu, de ce?

– Dă-mi 4 penny (pence, pentru anglofonii puriști)!

– Dorm, dorm!

Compoziția de față a fost oricum, numai zgârcită nu cu varietatea expresiei muzicale, iar aerul ei diversificat și vivace a parafat o săptămână care a stat sub zodia muzicii.

2023 începe să adune momentele-i de glorie.

Cu excepția imaginii din Babylon, celelalte fotografii sunt realizate de neobositul meu tovarăș și prieten, Daniel Botea.

Iarna nu-i ca iarna și vara nu-i ca vara

By Iulian in Intre muzical si conceptual 0 Comment

Anotimpurile lui Vivaldi sunt acele compoziții atât de cunoscute și de iubite, încât depășesc cu mult sfera pasionaților de muzică clasică stricto senso.

Am constatat pe propriu-mi cortex că reacționez pavlovian când le aud.

Bucăți muzicale baroce, așadar beneficiind de primatul viorii ca mijloc de expresie, Anotimpurile pot primi oare adaosul unor alte instrumente?

Cel mai recent concert de la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova mi-a dezvăluit că da.

Eram curios cum se integrează flautul, cu sonoritatea sa nobilă, ascuțită și mai adecvată, după mintea-mi de profan, muzicii elegiace, diafane, diferite de intensitatea creațiilor vivaldiene.

Două dintre Anotimpuri au fost supuse acestui superb experiment artistic și, deși amândouă mi-au plăcut, parcă să zic că Iarna a primit flautul mai bine decât Vara.

Oricum, ambele au beneficiat de prestația excepțională a lui Cătălin Oprițoiu, pe care l-am mai ascultat cu alte ocazii în calitate de solist, dar pe care nu l-am simțit niciodată atât de hotărât a insufla flautului acea veritabilă forță vitală pe care hindușii de odinioară o numeau Prana.

Se poate să fi contribuit la asta și dedicația pentru Mirela Tudorache, o camaradă într-ale acestui instrument, plecată mult prea devreme dintre noi.

Paradoxul nefericirii este că ne împinge uneori către lucruri înalte.

De la un italian am continuat cu o Italiană, adică Simfonia nr. 4 în La major, op. 90 a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy, sub bagheta lui Florin Totan.

Dacă mai demult, această compoziție mi se părea expresia fidelă a lejerității și poftei de viață a poporului care ni i-a dat pe Michelangelo, Rafael și Leonardo, acum, grație abordării dirijorale, am perceput-o ca redând acea intensitate a manifestărilor, ilustrată la meciurile de fotbal, când câte un fotbalist italian protestează în fața arbitrului, furibund, dar inofensiv, cu mâna ridicată și degetele unite la vârf.

Un supliment surprinzător al concertului a fost suita de mici-discursuri presărate de dirijor înainte de și între bucățile muzicale. În general, astfel de intruziuni nu mi se par binevenite, dar patosul, dicția și coerența ideilor lui Florin Totan a fost un spectacol în sine, mai ales că figura sa m-a trimis cu gândul către un mare actor de la Hollywood – James Woods.

Redau aici îndemnul său de la final, știind că fiecare îl va interpreta cum îi va fi mai bine:

Citiți și rugați-vă!

Imaginile sunt surprinse de prietenul și tovarășul meu într-ale bloggeristicii, neobositul Daniel Botea.