Am fost gurmand connaisseur și mi-a plăcut (22)

Se spune că trăim pentru a ne împinge limitele cât mai departe.

Dacă e pe așa, exact asta asta am făcut la cea mai recentă ediție a Brânzeturilor cum se… cuVin, unde programul a inclus nu mai puțin de opt vinuri diferite.

Cum spune un cursant al meu foarte hâtru:

Nici ție nu ți-e ușor.

Furnizor de plăceri gustative au fost Crama Gramofon Wine, pentru vinuri, și Delaco, pentru brânzeturi.

Crama Gramafon, localizată în această Burgundie de România, adică regiunea Dealu Mare, nu are un nume întâmplător, deoarece unul dintre aceia care a fondat-o are legături puternice cu lumea muzicii.

Nici vulpoiul care apare pe etichetele multora dintre sticle nu e lipsit de tâlc, dar aceasta este o poveste pe care vă las să o descoperiți când veți ajunge la unul din multele evenimente muzicale pe care cei de la Crama Gramofon le organizează pe domeniul lor.

Ajuns aici, o să fac o excurs despre pasiune.

Urmărind-o pe Sabina Stroe-Bibescu, reprezentanta pasionată a cramei, în timp ce descria geneza acestei aventuri oenologice, care a inclus, printre altele, pasiunea fondatorului pentru vin, mi-am dat seama că, uneori, scrierile acelea pe care le numim îndeobște motivaționale au dreptate.

Nu poți face nimic fără pasiune.

Da, e nevoie de muncă, de știință, de sacrificiu, de orientare spre rezultate.

Dar fără pasiune niciuna dintre cele de mai sus nu stă în picioare prea mult.

Altfel cum ar mai fi putut îndrăzni cei de la Gramofon Wine și toți asemeni lor pe care am avut ocazia să îi cunosc până acum să pășească pe un teritoriu minat de volatilitatea gusturilor publicului și de o competiție acerbă?

În lumea aceasta a vinului e un nivel atât de înalt de pasiune dublată de profesionalism, că n-ar strica să dea lecții și altora.

Îmbrăcate în straie atât de muzicale, era inevitabil că împerecherile vinurilor cramei Gramofon Wine cu brânzeturile Delaco vor sta sub semnul sonorității armonioase.

Și așa a fost. Fiecare combinație a avut triluri aparte, cu care am rezonat mai mult sau mai puțin. Au fost sonate albe, lieduri rose sau simfonii roșii.

Dar, dacă e să aleg compoziția care mi-a plăcut cel mai mult, aceasta a fost cea care a deschis festivalul gustativo-sonor și care a adus împreună Gramofon Wine Prosecco și Aperifrais Ile de France.

A fost uvertura serii și a fost echivalentul acelor talgere lovite și a gongului care te anunță că te așteaptă un festin.

Numele de Prosecco nu este fără temei, căci această licoare este realizată după toate canoanele italiene, iar acest detaliu, împreună cu combinația foarte vivace dintre perlajul și aciditatea vinului și varietatea aromelor bucățelelor de brânză m-au condus cu gândul către Uvertura din Wilhelm Tell de Rossini, căreia pur și simplu nu îi poți rezista.

Localul care ne-a găzduit și de data aceasta a fost C House Milano Craiova care, dat fiind specificul muzical al serii, s-a transformat temporar în chiar Scala din Milano.

Nu credeam a învăța vreodată că vinurile se și ascultă!

Imaginile au fost surprinse de comeseanul și prietenul Daniel Botea.

O săptămână muzicală în fel și chip

Săptămâna trecută a fost foarte muzicală pentru mine.

Nu că n-aș căuta să păstrez acest balsam al sufletului omenesc cât mai la îndemână, însă frecvența cu care m-am aflat într-un context muzical a fost una deosebit și încântător de mare.

Totul cu început cu Babylon, fresca ambițioasă și exagerată a Hollywoodului în pruncie, rod al energie năvalnice a lui Damien Chazelle, cu o coloană sonoră senzațională și oscarizabilă, semnată de Justin Hurwitz.

Apoi, am trăit muzica într-o formă dublă și mai subtilă a ei. Dacă vocea omenească are muzică în însăși esența ei, atunci vocea maestrului Emil Boroghină, blândă, dar și capabilă de inflexiuni puternice, este ca o sonată de pian, pe care o asculți pentru a ogoi temporar zbaterile existenței. L-am urmărit recitând din Ovidiu și din Eminescu, iar acele părți din Luceafărul sau alte creații pe care le știm atât de intim mi-au relevat cât de muzicală este limba română când încape pe mâna unui poet genial (da, hai să recunoaștem, epitetul ăsta obosit, pe care îl știm încă din liceu, rămâne valabil).

Periplul muzical a ajuns acasă, odată cu recitalul De la Baroc la Rock al celor de la HKB Trombone Quartet, desfășurat la Filarmonica ”Oltenia” din Craiova.

Cei patru membri ai formației, Simone Maffioletti (Elveția), Michele Marinaro (Italia), Alexandru Țapeș (Republica Moldova) și Igor Vataman (România), cărora li s-a adăugat la un moment dat Anna Tovarnytskaya (Ucraina) au strălucit pe rând și pe ne-au purtat într-o aventură sonoră care a inclus exuberanța Uverturii din Wilhem Tell a lui Rossini, înălțătoarea arie Nesum Dorma din Turandot de Puccini, săltăreața (vezi ce spuneam mai deunăzi) Under the Sea din The Little Mermaid, totul culminând cu Bohemian Rhapsody, care, la patru tromboane, are o așa vibrație, că ar putea dărâma și zidurile Ierihonului.

Apropo de tromboane, acest spectacol n-a fost doar desăvârșit din punct de vedere artistic, ci și educațional.

În primul rând, m-am lămurit și eu acum, la senectute, că substantivul ”trombon” are două forme de plural: ”tromboane” pentru instrumente și ”tromboni” pentru instrumentiști. Să auzi și să nu crezi!

Impactul fiecărei bucăți muzicale a fost sporit și umanizat de scurtele prezentări ținute de Ivona Stănculeasa, care, prin relaxare și o voce mângâietoare, demonstrează ce înseamnă fuziunea dintre un manager și un lider. E literatură de specialitate din belșug pe tema asta, dar o seară la Filarmonica din Craiova e și mai ilustrativă.

Tot la Filarmonica din Craiova a avut loc finalul impunător al acestei săptămâni a armoniilor auditive, expus fiind la două monumente ale muzicii clasice.

Primul dintre acestea a fost Concertul nr. 5 în Mi bemol major pentru pian și orchestră, op. 73, supranumit și ”Imperialul”, al lui Ludwig van Beethoven.

Legenda spune că această compoziție a fost plăsmuită într-o Vienă aflată sub asediul trupelor napoleoniene, iar această poveste mi-a servit drept mod de a o recepta.

În mijlocul unei orchestre care reda sunete grave și bucăți intense se găsea pianul la care Cristian Sandrin părea uneori că se joacă. Îmi și imaginez un oraș zgâlțâit de bombardamente, cu moloz și isterie pretutindeni, iar undeva în tot acest infern, un om care înfruntă moartea și distrugerea prin această platoșă inutilă, dar în același timp, invincibilă, a spiritului uman – arta.

Supranumele ”Imperialul” a fost adecvat nu doar grație calității acestei bucăți muzicale, cu și prin structura publicului care, fapt încântător, a umplut sala filarmonicii până la capacitatea ei maximă.

Definiția unui imperiu este că înglobează popoare și grupuri etnice diferite, uneori pentru a le împila, dar, câteodată, reușind să atenueze conflictele și să aducă o stabilitate pașnică.

În acea seară de la Filarmonica din Craiova am auzit în jurul meu franceză, engleză, poloneză și germană, la care se adaugă faptul că dirijorul Pawel Gorajski e polonez de origine, dar trăiește de mic în Italia.

Toți am fost pentru o vreme sunt imperiul muzicii.

A urmat Simfonia nr. 3 în La minor, op. 56 a lui Felix Mendelssohn-Bartholdy. Din nou, supranumele ei – ”Scoțiana” – mi-a servit drept formă de receptare, dar de data aceasta în contrapunct.

Despre scoțieni se spune că sunt zgârciți și există o sumedenie de bancuri pe tema asta.

Dacă nu știți niciunul, iată o mostră:

Doi scoțieni într-un cort:

John, dormi?

– Nu, de ce?

– Dă-mi 4 penny (pence, pentru anglofonii puriști)!

Dorm, dorm!

Compoziția de față a fost oricum, numai zgârcită nu cu varietatea expresiei muzicale, iar aerul ei diversificat și vivace a parafat o săptămână care a stat sub zodia muzicii.

2023 începe să adune momentele-i de glorie.

Cu excepția imaginii din Babylon, celelalte fotografii sunt realizate de neobositul meu tovarăș și prieten, Daniel Botea.