Menirea cinematografiei este să înalțe omul peste condiția sa animalică, să îl facă să reflecteze asupra a ceea ce este demonic și paradisiac în ființa sa, să…

Aloooo, Iulică, mai las-o cu filosofia și adu-ți aminte că un film mai e făcut și că să te distreze, să te facă să uiți, să te ajute să evadezi din realitate!

Așa e, zic eu, reconciliind disputa-mi mentală cu plăcerea pricinuită de The Lost City.

O scriitoare un pic cam trecută și fotomodelul care îi servește de coperte gen Sandra Brown se văd prinși într-o aventură acerbă într-o junglă luxuriantă, în încercarea de a găsi mormântul și comoara aferentă ale unei regine legendare și să supraviețuiască hăituielii conduse de un milionar cam dus cu pluta. În ciuda și a nepotrivirii inițiale de caracter, idila este un fait accompli.

Formula este testată și irezistibilă, iar pelicula regizată de Aaron și Adam Nee nu se sfiește să își asume lunga linie de predecesori, atât prin structură, cât și prin stil. Romancing the Stone e scheletul, iar adaosurile pe care le-am mirosit includ Raiders of the Lost Ark, The Mummy și chiar producții din inubliabila eră a studiourilor, precum King Solomon’s Mines sau Secret of the Incas.

Astfel de omagii și pastișe sunt pentru cinefili cu oarece experiență, însă gagurile sunt pentru toată lumea.

Gaguri verbale, gaguri sexuale, gaguri semantice, gaguri sexuale, gaguri metatextuale, gaguri metasexuale, gaguri feministe, gaguri sexuale, gaguri motivaționale, gaguri anti-motivaționale, gaguri sexuale, gaguri situaționale și, în caz că n-am menționat deja, gaguri sexuale.

Stați liniștiți, nu e nimic exagerat de ofensator, totul are ușurătatea perfect dozată.

Angrenajul narativo-comic pe care vi l-am descris mai sus ar fi sortit unui eșec lamentabil, dacă n-ar beneficia de interpreți cu o acută disponibilitate către umor.

Sandra Bullock vine cu ceva operații estetice și o dietă crâncenă, altfel e nepermis ca o persoană de aproape 58 de ani să arate așa. Dacă trupul e retușat, talentu-i comic e de-a pururi tânăr și nu știu ce mi-a provocat amuzamentul mai mult, rolul de aici sau faptul că a o vedea făcând ce știe ca nimeni alta mi-a reactivat toate amintirile din trecut.

Channing Tatum n-are probleme de ordin fizic cu toate peripețiile și nici cu partea interpretativă (vezi Foxcatcher), dar tot am fost plăcut surprins de cât de ușor se pliază pe partituri hazoase, precum un Brendan Fraser în zilele cele bune.

Ca mulți dintre aceia care au făcut trecerea actoricească de la copil la adult prin saga Harry Potter, și Daniel Radcliffe vrea să fie mai mult decât The Boy Who Lived and Screwed Voldemort, așa că pune la bătaie o emfază care e în ton cu restul filmului, dar care încă nu e destul pentru liberarea de trecutul de ucenic-vrăjitor. Mai e nevoie și de ceva dramă autentică în portofoliu, precum a reușit Emma Watson să adune până acum. Dar potențial există și pornește de la accentul britanic de mare clasă. Sir Michael Caine are un urmaș demn în privința asta.

Da’Vine Joy Randolph putea foarte bine să lipsească din The Lost City. Dar ar fi fost păcat. Chiar și numai pentru cum trage troller-ul ăla după ea și dă cu el de toate bordurile.

Cât despre Brad Pitt, Sandra Bullock o spune cel mai bine:

Why are you so handsome?

Grijile afară, popcornul înăuntru.

Așa se merge la The Lost City.