Aveam vreo cinșpe ani când m-am înamorat de o Mumie.

Spre finalul vacanței de vară, vine G. la mine. Fusese elev al părinților mei și devenisem amici.

Îmi zice:

– Hai la film!

– Ce film?

– Îi zice The Mummy, nu știu prea multe despre el.

M-am dus și bine am făcut, pentru că atât de mult mi-a plăcut, că eram chitit ca, în prima zi de școală, să îi fac o reclamă monstruos de acerbă.

A venit deschiderea anului și, printre colegi, era unul care îl văzuse la rându-i.

Și așa au curs ”Bă, mai ții minte…!” sau ”Bă, da’ aia cu…!” sau ”Ba nu, aia cu…!”, încât am mobilizat restul găștii de băieți să mergem să îl vedem in corpore.

Și, liceeni fiind, nu prea aveam bani, dar era unul mai înstărit în ziua aia, așa că s-a oferit să îi sponsorizeze pe faliți.

Până a doua zi, când urma să își recupereze contribuția benevolă, bineînțeles.

Zeul Shai (al norocului la egipteni – n.m.) a fost de partea noastră, pentru că finanțatorul a găsit o bancnotă măricică pe jos în zona casei de bilete, forfotind de lume, și, în ciuda celor mai bune intenții de a-l găsi pe posesor, intenții care au ținut vreo cinci minute, a fost nevoit să și-o însușească, spre satisfacția financiară a întregului grup.

Și iote așa am văzut iar The Mummy.

Și mi-a plăcut și mai abitir.

La ceva timp după aceea, l-am văzut încă o dată, la un cinematograf cu niște condiții tehnice mult mai slabe.

Și plăcerea mi-a sporit încă și mai și.

De atunci, l-am văzut în toate felurile și mediile digitale posibile și imposibile și am rămas îndrăgostit de filmul ăsta.

Și de ce nu?

E un amestec impecabil de acțiune, horror, romantism și umor.

Introducerea aia fabuloasă, cu vocea lui Oded Fehr îmi dă fiori de drag, chiar și acum.

Imaginea statuii roase de timp, la fel.

Scena bătăliei care urmează e ca un gong care te anunță că începe distracția.

Egiptul antic e reconstituit superb, iar acolo unde realizatorii își permit libertăți cu acuratețea istorică, o fac în sprijinul narațiunii.

Brendan Fraser e arătos, dinamic și amuzant.

Rachel Weisz e simpatică, erudită și amuzantă.

John Hannah e amuzant da capo al fine.

Arnold Vosloo e arătos, impozant și înfricoșător, mai ales când nu e întreg.

Kevin J. O’Connor e odios și amuzant.

Omid Djalili e ridicol și amuzant.

Mizanscena pe care o conduce regizorul Stephen Sommers pare a se păstra proaspătă și antrenantă de parcă ar fi păstrată în natron.

Coloana sonoră a lui Jerry Goldsmith, un veritabil Osiris al muzicii de film, te teleportează pe malurile Nilului și în Valea Regilor în doi timpi și trei mișcări.

Adolescent pasionat de istorie, am fost ispitit să aflu cine a fost în realitate Imhotep, ce era Cartea Morților sau care era treaba cu zoomorfizarea aia a zeilor.

Și, cum primul amor nu se uită niciodată, pentru mine nu există dezamăgitorul The Mummy Returns, prostescul The Scorpion King sau atât-de-prost-că-nu-merită-menționat-ul The Mummy din 2017, cu care s-au compromis alde Tom Cruise sau Russell Crowe.

Mulți zic că The Mummy nu e decât Indiana Jones răsucit.

O fi, dar acolo nu îl iubești decât pe Harrison Ford.

Aici e poliamorie în toată regula.