Channing Tatum | Caiet de insemnari

Menirea cinematografiei este să înalțe omul peste condiția sa animalică, să îl facă să reflecteze asupra a ceea ce este demonic și paradisiac în ființa sa, să…

Aloooo, Iulică, mai las-o cu filosofia și adu-ți aminte că un film mai e făcut și că să te distreze, să te facă să uiți, să te ajute să evadezi din realitate!

Așa e, zic eu, reconciliind disputa-mi mentală cu plăcerea pricinuită de The Lost City.

O scriitoare un pic cam trecută și fotomodelul care îi servește de coperte gen Sandra Brown se văd prinși într-o aventură acerbă într-o junglă luxuriantă, în încercarea de a găsi mormântul și comoara aferentă ale unei regine legendare și să supraviețuiască hăituielii conduse de un milionar cam dus cu pluta. În ciuda și a nepotrivirii inițiale de caracter, idila este un fait accompli.

Formula este testată și irezistibilă, iar pelicula regizată de Aaron și Adam Nee nu se sfiește să își asume lunga linie de predecesori, atât prin structură, cât și prin stil. Romancing the Stone e scheletul, iar adaosurile pe care le-am mirosit includ Raiders of the Lost Ark, The Mummy și chiar producții din inubliabila eră a studiourilor, precum King Solomon’s Mines sau Secret of the Incas.

Astfel de omagii și pastișe sunt pentru cinefili cu oarece experiență, însă gagurile sunt pentru toată lumea.

Gaguri verbale, gaguri sexuale, gaguri semantice, gaguri sexuale, gaguri metatextuale, gaguri metasexuale, gaguri feministe, gaguri sexuale, gaguri motivaționale, gaguri anti-motivaționale, gaguri sexuale, gaguri situaționale și, în caz că n-am menționat deja, gaguri sexuale.

Stați liniștiți, nu e nimic exagerat de ofensator, totul are ușurătatea perfect dozată.

Angrenajul narativo-comic pe care vi l-am descris mai sus ar fi sortit unui eșec lamentabil, dacă n-ar beneficia de interpreți cu o acută disponibilitate către umor.

Sandra Bullock vine cu ceva operații estetice și o dietă crâncenă, altfel e nepermis ca o persoană de aproape 58 de ani să arate așa. Dacă trupul e retușat, talentu-i comic e de-a pururi tânăr și nu știu ce mi-a provocat amuzamentul mai mult, rolul de aici sau faptul că a o vedea făcând ce știe ca nimeni alta mi-a reactivat toate amintirile din trecut.

Channing Tatum n-are probleme de ordin fizic cu toate peripețiile și nici cu partea interpretativă (vezi Foxcatcher), dar tot am fost plăcut surprins de cât de ușor se pliază pe partituri hazoase, precum un Brendan Fraser în zilele cele bune.

Ca mulți dintre aceia care au făcut trecerea actoricească de la copil la adult prin saga Harry Potter, și Daniel Radcliffe vrea să fie mai mult decât The Boy Who Lived and Screwed Voldemort, așa că pune la bătaie o emfază care e în ton cu restul filmului, dar care încă nu e destul pentru liberarea de trecutul de ucenic-vrăjitor. Mai e nevoie și de ceva dramă autentică în portofoliu, precum a reușit Emma Watson să adune până acum. Dar potențial există și pornește de la accentul britanic de mare clasă. Sir Michael Caine are un urmaș demn în privința asta.

Da’Vine Joy Randolph putea foarte bine să lipsească din The Lost City. Dar ar fi fost păcat. Chiar și numai pentru cum trage troller-ul ăla după ea și dă cu el de toate bordurile.

Cât despre Brad Pitt, Sandra Bullock o spune cel mai bine:

Why are you so handsome?

Grijile afară, popcornul înăuntru.

Așa se merge la The Lost City.

house_of_oscars_e1

Acest episod din The House of Oscars incepe cu o nedumerire: Cum se poate ca un film care mai are o singura nominalizare si aceea la cel mai bun cantec (!) – Selma – sa fie si pe lista pentru premiul suprem, in timp ce Foxcatcher, care a bifat actor principal, actor secundar, regizor si scenariu, nu?

Nedumerirea mea e vecina cu revolta pentru ca pelicula regizata de Bennett Miller (in al carui CV mai gasim Moneyball sau Capote) este extraordinara, devastatoare in precizia ei si e singura care i-a zdruncinat lui Boyhood pozitia de favorit de la aceasta sesiune a Oscarurilor.

Modul cum e rezumat de obicei subiectul din Foxcatcher nu are darul de a atrage atentia: doi frati din bransa luptelor greco-romane (cunoscute la anglo-saxoni drept „wrestling”) sunt sponsorizati de un miliardar excentric si asta are niste rezultate neasteptate. Nimic nou, mai deunazi mi-a cazut in mana un ziar de o infernala proasta calitate care povestea cum un bogatas mioritic a mancat o groaza de bani cu „fetitele”.

Va spun, insa, ca Foxcatcher este o veritabila tragedie greaca si asta nu doar datorita naturii sportului care ii slujeste drept pretext si care, gratie regiei si montajului, este excelent pus in valoare si se arata mai complex decat mi-am imaginat vreodata. Ca orice opera a unui Eschil sau Sofocle, Foxcatcher are personaje putine si marcante si conflicte puternice.

house_of_oscars_e2

Channing Tatum este un sportiv redus la vorba, poate si la minte un pic, si e animat de dorinta de a realiza ceva.

Mark Ruffalo este fratele sau, e mai dezghetat, mai abil si mai echilibrat.

Steva Carell este un om cu posibilitati militare practic nelimitate, aparent amabil, insa animat de o vanitate si de alte tare pe care o sa le descoperiti singuri si care mi-au explicat fara cusur psihologia unui Nero sau Caligula.

Intre cei trei au loc interactiuni redate subtil, care captiveaza prin eficienta, in care tacerile sunt la fel de semnificative precum cuvintele. Ca sa va faceti o idee, am ajuns in stadiul in care simpla prezenta scenica a miliardarului cu veleitati de antrenor imi inspira disconfort fizic; daca n-ar fi fost tumultoasa interpretare stratificata lui Michael Keaton in Birdman, mi-as fi pariat toate firavele economii pe un Oscar pentru Steve Carell, care e terifiant, desi vine, culmea, din zona comediei.

house_of_oscars_e3