Cred că suntem cu toții de acord că Damien Chazelle este copilul-minune al cinematografiei.
E cel mai tânăr câștigător de Oscar pentru regie (La La Land) și mai are în portofoliu exuberantul Whiplash și First Man.
Acesta din urmă a fost un film atipic pentru energia de care debordează Chazelle și cred că tot ce a ținut în el s-a reportat pentru Babylon.
Hollywoodul ca monument ambivalent – puț al depravării și fabrică de vise – nu e o noutate tematică. De fapt, despre filme ca minciună și mântuire ne povestește și Steven Spielberg în The Fabelmans.
Dar acolo e o voce care are decade de viață și carieră în spate, așa că tonul este ironic, nostalgic și înțelept.
Aici e un copil care se joacă, așa că tot ce face e bombastic, e marcat de generozitatea și excesele unei stări de spirit adolescentine.
Secvența de început a filmului este ilustrativă pentru scatologicul și spectaculosul care ne vor urmări pentru toată durata lui.
Povestea din Babylon urmărește suișirile și coborâșurile câtorva figuri din epoca de demult a Hollywoodului, aceea a tranziției de la peliculele mute la cele sonore, iar dacă asta vă duce cu gândul la Singin’ in the Rain, nu vă înșelați.
Chazelle are exact combinația tinerească de reverență față de clasici și ambiția de a demonstra că poate pune în scenă ceva chiar mai dihai decât înaintașii.
De aici și excesele din multe momente, remarcabile în execuția lor, dar obositoare prin durată sau explicit.
Ce nu ne extenuează niciodată este, însă, calitatea interpretărilor pe care regizorul le scoate de la actorii săi.
Brad Pitt e fermecător în ipostaza starului în curs de expirare, dar are mulți predecesori remarcabili, precum Gene Kelly, James Mason sau Jean Dujardin, așa că nu va face istorie cu rolul ăsta.
Diego Calva e cea mai puternică expresie corectitudinii politice, indispensabile în Hollywoodul prezentului, pe care Chazelle o pune în scenă cu aceeași fervoare. Într-un noian de figuri deviante, el singur rămâne (oarecum) integru și senin până la capăt.
Dar veritabila supernovă a filmului este Margot Robbie, cu aiuritoarea ei combinație de angajament fizic și expresivitate frenetică. E incredibil cum actrița asta nu ezită să se pună în situații care mai de care mai nasoale (vezi borâtura prelungă de la petrecerea simandicoasă) și tot să rămână frumoasă. Cred că are de-a face și cu talentul ăla care îi înnobilează nurii.
E păcat că prestația ei n-are loc la Oscarurile de anul acesta, după cum o arată previziunile.
Cine se va regăsi acolo cu certitudine este Justin Hurwitz, deja vechi tovarăș de isprăvi al lui Chazelle, care a plăsmuit o coloană sonoră sălbatic de irezistibilă (vezi bucata intitulată Voodoo Mama)
Ce este interesant este că, dacă Damiel Chazelle cel tânăr îi dă replica lui Spielberg cel bătrân, Justin Hurwitz cel tânăr îi va da replica la Oscaruri lui John Williams cel bătrân.
Generații diferite, unite de un singur lucru.
Dragostea pentru cea de-a șaptea artă.
Minciuna asta audio-vizuală care ne face să trăim de o mie de ori mai mult decât o putem face într-o singură viață.
Nu se cadea, conita mea, sa nu fac macar act de prezenta la comentariile care preced Oscarurile din 2012. Daca anul trecut m-am aplecat separat asupra peliculelor celor mai titrate, anul acesta voi schimba procedura si voi lua fiecare categorie mai importanta in parte.
La scenariu o sa comasez discutia si nu o sa ma refer la ambele categorii, ci doar la scenariul cel mai reusit. Situatiile din The Artist sunt mestesugit construite, dar cele din The Descendants au ceva aparte. Termenul de tragicomedie nu e nou, dar parca niciodata bucatile acestei aglutinari nu au fost asa ascutite. In nenumarate randuri imi venea sa rad cu hohote, dar un ce interior imi punea piedica, pentru ca nu-i frumos sa te distrezi cand e vorba, totusi, de o persoana aflata in moarte clinica. Iar reactiile personajului lui George Clooney, exagerate in opinia multora, sunt foarte naturale, ca ale oricarui om care isi vede universul bine asezat dat peste cap de un eveniment neplacut. Ca alternativa, nu-i rea nici atmosfera boema din Midnight in Paris al lui Woody Allen.
Dar eu deja l-am ales pe Brad Pitt, pentru ca are un rol mult mai dificil in Moneyball, un film pe care, pana la Hugo, il consideram cel mai plictisitor din 2011, avand ca subiect un sport care nu ma intereseaza deloc, dar chiar deloc. In captuseala hainei de aroganta si aer atotstiutor, Brad Pitt coase frustrari, neimpliniri, regrete, empatie, care se vad doar atunci cand glacialul manager de baseball se mai intinde si mai apare cate-o crapatura. Spre deosebire de Clooney, care isi exploateaza fizicul in slujba interpretarii, Brad Pitt lasa deoparte orice aer de sex-simbol si nu se bazeaza decat pe cum stie sa joace. Adica extraordinar.
La cel mai bun actor in rol secundar o sa ma limitez la constatari, din lipsa de documentare. Cu exceptia lui Jonah Hill, grasunel si simpatic in Moneyball, restul nominalizatilor sunt veterani. Cu atat mai meritoriu este faptul ca doi sunt ultra-veterani – Max Von Sydow si Christopher Plummer – si se pare ca acesta din urma va castiga. Kenneth Branagh este nominalizat pentru rolul lui Laurence Olivier, ceea ce mie mi se pare extraordinar, pentru ca, intr-un final, conflictul artistic dintre acesti doi mari shakespearieni care nu au apucat sa se dueleze direct este astfel reconciliat.
