Stiu, Oscarurile sunt un capitol deja incheiat, dar, daca tot s-a intamplat sa vad The Hateful Eight, care a avut o contributie marginala acolo, m-am gandit sa merg inainte cu serialul, de dragul continuitatii.
Un film de Quentin Tarantino este un eveniment, dupa cum insusi reclama sa proclama inca de anul trecut. Un eveniment poate fi placut sau neplacut sau de-amandoua. The Hateful Eight se potriveste in aceasta din urma categorie.
Desi are cateva mostre de virtuozitate in materie de imagini panoramice, pelicula e una specifica regizorului, cu dialoguri (si impuscaturi) de interior.
Lui Tarantino ii place violenta, aia gratuita, menita sa ne aduca in starea de a nu ne atasa de niciun personaj prea mult sau, in cel mai rau caz, sa ajungem sa detestam toata rasa omeneasca. Pe niciunul dintre cei pe care o poveste neverosimila in esenta ei si iarna din Wyoming ii aduc impreuna intr-un han izolat nu l-as invita la mine acasa sa bem o bere si sa stam la taclale.
E mult sange in The Hateful Eight, prea mult, chiar si daca socotim ca e un western, adica vizeza un univers brutal – The Unforgiven e la fel de nemilos, dar nu ne ofera jeturi rosii de zece coti sau capatani stalcite de gloante. Oroarea poate fi indusa si fara artificii de film horror.
Dar, cum spuneam inca de la Django Unchained, mi se pare ca Tarantino a imbatranit si nu mai stie cum sa tina sus stacheta pe care singur si-a ridicat-o cu Reservoir Dogs si Pulp Fiction. Trecut-au vremurile dialogurilor spumoase – acum sunt pedante, cauta umorul negru cu prea mult ardoare si au nevoie de explicatii de la un narator omniscient, ca actiunea sa ramana inchegata. Basca morala impaciuitoare nord-sud, dupa ce negrii se razbunasera pe albi in filmul anterior.
Ce i-a mai iesit totusi lui Tarantino sunt atmosfera in care pericolul e dens ca un abur si interpretarile inspirate: Samuel L. Jackson, Tim Roth si Michael Madsen sunt deja abonati de-ai regizorului, dar noutatile placute au fost emfaza draceasca a lui Jennifer Jason Leigh, brutalitatea taraneasca a lui Kurt Russell, farmecul diabolic al lui Channing Tatum, placiditatea senila a lui Bruce Dern sau dubiosenia lui Demian Bichir. Campion ramane insa personajul lui Walton Goggins, idiot, idealist si chiar onest.
Muzica oscarizata a lui Ennio Morricone contribuie masiv la apasarea pe care o resimtim pe masura ce pistoalele ies usor din teaca si suspiciunile se ascut.
Mai am un singur dor: sa vad cum Tarantino filmeaza biografia Maicai Tereza.
