Se intampla ca in fiecare an sa dau peste unul dintre filmele care concureaza la Oscar, iar acesta sa mi se aseze pe suflet cu atata tarie, incat sa ramana acolo, chiar daca cele ce ii urmeaza sunt remarcabile in felul lor.
Am o banuiala ca asa va sta treaba cu Spotlight, pelicula pe care nu numai eu, ci si multi altii o vad drept candidata principala la statueta suprema.
Subiectul este delicat, deci este un atu in plus: molestarea de minori de catre preoti catolici si toata musamalizarea practicata ca politica oficiala, demascata de un grup de reporteri dedicati din Boston.
Increderea pe care o am in mass-media ca surse de informare corecte si curajoase ale opiniei publice mi s-a erodat constant in ultimii ani. Cu toate acestea, Spotlight mi s-a dezvaluit ca o pledoarie foarte convingatoare in favoarea jurnalismului de investigatie de calitate si a politicilor editoriale care nu fac concesii de la menirea suprema a celei de-a patra puteri in stat. Faptul ca, timp de doua ore si jumatate, le-am tinut neconditionat partea ziaristilor si aproape ca m-am revoltat impotriva celor care le puneau bete in roate este suprema realizare a acestui film in ceea ce ma priveste.
Combinatia foarte consistenta a elementelor filmice m-a dus in aceasta situatie, iar pentru aceasta merita apreciati regizorul Tom McCarthy si cei care l-au ajutat cu montajul; exista pareri potrivit carora Spotlight n-ar momente puternice, grandioase, demne de Oscar. Tocmai asta e frumusetea: filmul isi urmeaza calea fara excese, dar si fara lentoare, iar tu il urmezi cu o curiozitate crescanda, care se transforma gradual in atasament.
Scenariul este la fel ca regia: inteligent intr-un mod retinut, cand explicit, cand aluziv, cu replici ocazionale de un umor pe care il poti gusta numai daca esti conectat la atmosfera filmului; imi vine in minte momentul cand unul dintre personaje exclama: Holy Shit!
Dintre actorii care faca parte din distributie, doi sunt nominalizati pentru roluri secundare: Mark Ruffalo si Rachel McAdams, iar urmarindu-i pe amandoi, mi s-a relevat o corelatie interesanta. El este extravertit, este dinamic, se agita, se roaga, se enerveaza, alearga, n-are timp de altceva decat de munca; ea este introvertita, e calma, nu ridica tonul, nu da cu parul, se gandeste si la cum se simt ceilalti. Extreme ale spectrului personalitatii umane, ambii au in comun faptul ca sunt neabatuti in aflarea adevarului.
Dar, pentru echidistanta, nu pot sa nu ii amintesc si pe Liev Screiber, in rolul unui redactor-sef placid, dar integru sau pe Stanley Tucci, in ipostaza unei Cassandre masculine, a celui care stie adevarul, dar pe care nimeni nu il asculta.
Despre Michael Keaton nu pot sa ma declar chiar incantat, am simtit un oarecare aer sablonard in personajul sau cu tenta de complexitate, insa am remarcat un lucru – anul trecut a jucat in filmul care a luat Oscarul, iar anul acesta in cel cu cele mai mari sanse la acelasi premiu. Asta da revenire!
Acum ca mi-am gasit un favorit, sa vedem cum ii ataca pozitia restul contracandidatelor.
