Hai că nu-i așa rău

Valul de reacții iscat inițial de Mickey 17 a fost preponderent negativ.

Bănuiesc că mulți s-au raportat la Parasite, ceea ce nu e tocmai relevant.

Nu doar că acel film e o capodoperă absolută, așa cum unui regizor, chiar și unuia mare precum Bong Joon-Ho, nu îi iese orșicând, însă e și aparte din punct de vedere stilistic.

Păstrează, ce-i drept, obiectivul principal, acela de a ilustra probleme ale societății, însă o face mai subtil, nu la nivel de fabulă sau caricatură, așa cum îi e îndeobște felul cineastului coreean.

Dacă se stabilim filiații ale lui Mickey 17, cele mai consistente ar fi cu Okja, mai ales prin modul cum îngroașă anumite personaje și situații și prin introducerea unor creaturi neomenești, care, deși urâte la înfățișare, se dovedesc la umane decât alde Homo Sapiens.

Ce-i drept, Mickey 17 e sub Okja în ceea ce privește coerența și ritmul narațiunii. Aici se deschid prea multe fire narative care sunt abandonate, uneori satira e în supradoze nenecesare, așa că deznodământul nu mai are prea mare valoare emoțională.

Pe parcurs, însă, se înregistrează destule momente hazlii sau tensionate sau memorabile, grație impecabilei stăpâniri a meșteșugului filmic de către Bong Joon-Ho, dar și a distribuției care îi înțelege intențiile și nu se dă în lături de la nimic.

Robert Pattinson a ieșit de mult din acea prăpastie cinematografică numită Twilight, dar tot am fost suprins nițel să văd câtă disponibilitate actoricească zace în spatele acelui chip care mi se părea odinioară iremediabil pierdut pentru cea de-a șaptea artă.

Aici este mediocrul simpatic, individul fără prea multe calități decât o inimă bună și faptul că este un ”dispensabil”, adică poate muri (și o face din belșug) oricând, readus la viață fiind de o tehnologie de clonare cum s-a mai văzut prin SF și cu alte prilejuri.

Dincolo de expresivitatea posturii, dacă vocea aia narativă e chiar a lui (că, de când cu The Brutalist și AI-ul, nu mai poți să ai încredere în nimic), atunci îl așteaptă vremuri glorioase în lumea filmului.

În juru-i colcăie de interpretări distractive, de la Mark Ruffalo, care e un demagog limitat și narcisist, un fel de hibrid între Trump și Musk, secondat de o Toni Collette pe post de Leana din capu’ trebii plină de vervă, la Stevn Yeun cel escroc, care demonstrează că faciesul asiatic nu e nicicum un impediment în a reda nesimțirea universală.

Așa că nu aplecați urechea la toate clevetirile.

Mickey 17 nu e strălucit, dar nu e rău deloc.

Sezon de Oscar 2024 – Poor Things

Ce-i mai place lui Yorgos Lanthimos să ne provoace!

A făcut-o cu The Lobster.

A făcut-o cu The Favourite.

Iar acum o face în stil și mai mare cu Poor Things.

O parabolă feministă despre drumul către emancipare al unei reprezentate a numitului gen care, readusă la viață prin metode frankensteiniene, merge de la o simplă creatură dominată de impulsuri la deplină stăpâna a propriului corp, a propriei cariere și a propriilor raporturi cu ceilalți.

În subtext, am mai dibuit o parabolă, a predării ștafetei de la Demiurg (Marele Anonim al lui Blaga) către creațiile sale omenești, care devin conștiente de sine și preiau ele însele sarcina jocului cu tainele vieții și morții.

Limbaj abstract, știu, care nu explică mai deloc de ce Poor Things are 11 (unsprezece!) nominalizări la Oscar.

Că doar pentru toate cele enunțate avem Barbie, nu?

Iar acea alegorie rozalie care a adunat milioarde de dolari, fani și contestatari are doar 8 nominalizări, dintre care două pentru cântece originale, deci prea puțin semnificative.

Însă aici sunt 11 și binemeritate, vă spun fără înconjur.

Mizanscena construită de Lanthimos este impecabilă în toate componentele ei, de la subtilul stil alb-negru al captivității Bellei la explozia de culoare a aventurilor ei bildungsromaniene.

Iar sexul care abundă în peliculă reușește remarcabila performanță de a nu fi niciodată gratuit, ci doar varii expresii ale devenirii protagonistei.

Scenariul este aiuritor, dar niciodată incoerent, iar limbajul, mai ales cel pe care îl dobândește eroina, savuros în cele mai mici detalii, mai ales dacă îl gustați direct în engleză.

Coloana sonoră este un ansamblu de sunete stridente, dar întotdeauna adecvate momentului, pe care îl potențează și îl evidențiază.

Și tot așa, până ajungem la interpretări, care sunt excepționale în păr.

Emma Stone e monumentală. Filmul e al ei, nu doar pentru că e și producătoare, ci pentru cum îmbină deplinul angajament corporal cu cel vocal, toate culminând cu ochii ei mari superbi, oceane gemene de trăiri, descoperiri și spasme orgasmice.

Deja sunt sfâșiat între ea și Lily Gladstone. Academia a mai dat un Oscar ex aequo odinioară, ce-ar fi să-și aducă aminte și să procedeze și acum la fel?

Cu toată copleșitoare ei prezență, Emma Stone are un partener de ecran care nu se sfiește să atenteze la întâietatea simpatiei din partea spectatorilor.

Acesta este Mark Ruffalo, o lichea adorabilă, care începe ca un fante de succes și o pățește pe parcurs în cele mai haioase moduri.

Cu tot respectul pentru minunatul Willem Dafoe, dar dacă Poor Things a avut un singur loc alocat la actor în rol secundar, atunci i-a revenit pe drept mai tânărului său confrate.

Merită însă felicitat pentru abnegația de a petrece patru ore pe zi numai să-i fi aplicat machiajul, altă reușită a formidabilă a acestei producții.

Poor Things nu-i doar titlul acestei pelicule, ci și apelativul cu care îi compătimesc pe toți cei care aleg să nu vadă o ciudățenie irezistibilă și elocventă.

Guardians of the Galaxy Vol. 3

Spider-Man – Across the Spider-Verse

Elemental

Nimona

Indiana Jones and the Dial of Destiny

Mission Impossible – Dead Reckoning Part One

Barbie

Oppenheimer

The Creator

Killers of the Flower Moon

Past Lives

Anatomie d’une chute

Napoleon

Kimitachi wa do ikiro ka

Maestro

La sociedad de la nieve

Perfect Days

The After

Pe urme de Oscar (5) – Cavalerii adevarului

spotlight1

Se intampla ca in fiecare an sa dau peste unul dintre filmele care concureaza la Oscar, iar acesta sa mi se aseze pe suflet cu atata tarie, incat sa ramana acolo, chiar daca cele ce ii  urmeaza sunt remarcabile in felul lor.

Am o banuiala ca asa va sta treaba cu Spotlight, pelicula pe care nu numai eu, ci si multi altii o vad drept candidata principala la statueta suprema.

Subiectul este delicat, deci este un atu in plus: molestarea de minori de catre preoti catolici si toata musamalizarea practicata ca politica oficiala, demascata de un grup de reporteri dedicati din Boston.

Increderea pe care o am in mass-media ca surse de informare corecte si curajoase ale opiniei publice mi s-a erodat constant in ultimii ani. Cu toate acestea, Spotlight mi s-a dezvaluit ca o pledoarie foarte convingatoare in favoarea jurnalismului de investigatie de calitate si a politicilor editoriale care nu fac concesii de la menirea suprema a celei de-a patra puteri in stat. Faptul ca, timp de doua ore si jumatate, le-am tinut neconditionat partea ziaristilor si aproape ca m-am revoltat impotriva celor care le puneau bete in roate este suprema realizare a acestui film in ceea ce ma priveste.

Combinatia foarte consistenta a elementelor filmice m-a dus in aceasta situatie, iar pentru aceasta merita apreciati regizorul Tom McCarthy si cei care l-au ajutat cu montajul; exista pareri potrivit carora Spotlight n-ar momente puternice, grandioase, demne de Oscar. Tocmai asta e frumusetea: filmul isi urmeaza calea fara excese, dar si fara lentoare, iar tu il urmezi cu o curiozitate crescanda, care se transforma gradual in atasament.

Scenariul este la fel ca regia: inteligent intr-un mod retinut, cand explicit, cand aluziv, cu replici ocazionale de un umor pe care il poti gusta numai daca esti conectat la atmosfera filmului; imi vine in minte momentul cand unul dintre personaje exclama: Holy Shit!

Dintre actorii care faca parte din distributie, doi sunt nominalizati pentru roluri secundare: Mark Ruffalo si Rachel McAdams, iar urmarindu-i pe amandoi, mi s-a relevat o corelatie interesanta. El este extravertit, este dinamic, se agita, se roaga, se enerveaza, alearga, n-are timp de altceva decat de munca; ea este introvertita, e calma, nu ridica tonul, nu da cu parul, se gandeste si la cum se simt ceilalti. Extreme ale spectrului personalitatii umane, ambii au in comun faptul ca sunt neabatuti in aflarea adevarului.

spotlight3

Dar, pentru echidistanta, nu pot sa nu ii amintesc si pe Liev Screiber, in rolul unui redactor-sef placid, dar integru sau pe Stanley Tucci, in ipostaza unei Cassandre masculine, a celui care stie adevarul, dar pe care nimeni nu il asculta.

Despre Michael Keaton nu pot sa ma declar chiar incantat, am simtit un oarecare aer sablonard in personajul sau cu tenta de complexitate, insa am remarcat un lucru – anul trecut a jucat in filmul care a luat Oscarul, iar anul acesta in cel cu cele mai mari sanse la acelasi premiu. Asta da revenire!

Acum ca mi-am gasit un favorit, sa vedem cum ii ataca pozitia restul contracandidatelor.

The Martian

Bridge of Spies

The Revenant

Mad Max: Fury Road

 

 

The House of Oscars – Ep. 8 – Foxcatcher

house_of_oscars_e1

Acest episod din The House of Oscars incepe cu o nedumerire: Cum se poate ca un film care mai are o singura nominalizare si aceea la cel mai bun cantec (!) – Selma – sa fie si pe lista pentru premiul suprem, in timp ce Foxcatcher, care a bifat actor principal, actor secundar, regizor si scenariu, nu?

Nedumerirea mea e vecina cu revolta pentru ca pelicula regizata de Bennett Miller (in al carui CV mai gasim Moneyball sau Capote) este extraordinara, devastatoare in precizia ei si e singura care i-a zdruncinat lui Boyhood pozitia de favorit de la aceasta sesiune a Oscarurilor.

Modul cum e rezumat de obicei subiectul din Foxcatcher nu are darul de a atrage atentia: doi frati din bransa luptelor greco-romane (cunoscute la anglo-saxoni drept „wrestling”) sunt sponsorizati de un miliardar excentric si asta are niste rezultate neasteptate. Nimic nou, mai deunazi mi-a cazut in mana un ziar de o infernala proasta calitate care povestea cum un bogatas mioritic a mancat o groaza de bani cu „fetitele”.

Va spun, insa, ca Foxcatcher este o veritabila tragedie greaca si asta nu doar datorita naturii sportului care ii slujeste drept pretext si care, gratie regiei si montajului, este excelent pus in valoare si se arata mai complex decat mi-am imaginat vreodata. Ca orice opera a unui Eschil sau Sofocle, Foxcatcher are personaje putine si marcante si conflicte puternice.

house_of_oscars_e2

Channing Tatum este un sportiv redus la vorba, poate si la minte un pic, si e animat de dorinta de a realiza ceva.

Mark Ruffalo este fratele sau, e mai dezghetat, mai abil si mai echilibrat.

Steva Carell este un om cu posibilitati militare practic nelimitate, aparent amabil, insa animat de o vanitate si de alte tare pe care o sa le descoperiti singuri si care mi-au explicat fara cusur psihologia unui Nero sau Caligula.

Intre cei trei au loc interactiuni redate subtil, care captiveaza prin eficienta, in care tacerile sunt la fel de semnificative precum cuvintele. Ca sa va faceti o idee, am ajuns in stadiul in care simpla prezenta scenica a miliardarului cu veleitati de antrenor imi inspira disconfort fizic; daca n-ar fi fost tumultoasa interpretare stratificata lui Michael Keaton in Birdman, mi-as fi pariat toate firavele economii pe un Oscar pentru Steve Carell, care e terifiant, desi vine, culmea, din zona comediei.

house_of_oscars_e3

Vreti un motiv sa vedeti Foxcatcher? Va raspund tot cu o intrebare:

Va place libertatea?

Previously on The House of Oscars:

Ep. 1 – The Grand Budapest Hotel

Ep. 2 – Gone Girl

Ep. 3 – The Theory of Everything

Ep. 4 – Boyhood

Ep. 5 – The Imitation Game

Ep. 6 – American Sniper

Ep. 7 – Birdman