… către care tânjești, pe care le admiri, dar care se risipesc când te întorci la realitatea ternă.
După formula muzicală clasică a Studiourilor 20th Century Fox, arhicunoscută, dar la care am reacționat pavlovian, a urmat Star Wars.
Iar încă de la primele acorduri, am simțit organic cum pieptul mi se umflă de fericire, cum Forța mă invadează și intru în hiperspațiu, așa cum minunat l-a redat colegul Daniel în imaginea de mai jos.
Nu știu dacă a fost la fel de neîndemânatic precum Jar Jar Binks sau are compoziție mare de midicloriene în sânge, dar exact asta a fost senzația.
Din suita Star Wars a lui John Williams n-a lipsit impunătorul Marș Imperial, atât de reușit, încât ‘mnealui a ținut să declare următoarele.
Programul acestui concert dedicat exclusiv coloanelor sonore de filme a avut o varietate mai ceva decât Mos Eisley Cantina.
Am pătruns pe tărâmul inegalabilei fantezii a animațiilor de la Studiourilor Ghibli, cu Merry Go Round of Life a lui Joe Hisaishi din Howl’s Moving Castle. O compoziție atât veselă, cât și nostalgică. Și nu cred că am fost singurul care a fost păcăliți de acea deliberată eroare auditivă dinspre final. Spiritul jucăuș și ușor iconoclast al desenelor lui Hayao Miyazaki și-a găsit astfel desăvârșitul echivalent muzical.
N-a lipsit genericul ultra-mega-giga-longevivului serial Tânăr și neliniștit, din care eu, unul, am văzut vreo o sută de episoade, răstimp în care niște personaje s-au mutat dintr-o cameră în alta, apoi m-am lăsat. Unele doamne din public mi-au mărturisit că au trăit o vie emoție ascultând această bucată muzicală. Așa sunt damele, mai simțitoare.
Am bâțâit din cap la versiunea instrumentală la The Time of My Life din Dirty Dancing și am avut prilejul să constat cât de complexă și dramatică a fost coloana sonoră a filmului Mihai Viteazul, compusă de Tiberiu Olah. Mărturisesc că, în decursul peliculei, captivat de vastele mișcări de trupe sergiunicolaesciene și copleșit de prezența scenică a lui Amza Pellea, nu remarcasem cu atâta acuitate tot acest ansamblu de sunete fie stridente, fie evocatoare.
Și, ajuns aici, îmi declar intermediar încântarea despre aceste concert cu muzică de film al Filarmonicii ”Oltenia” din Craiova:
Asta-i pohta ce-am pohtit și împlinitu-mi-s-a după pârdalnica dorința a sufletului!
Dar, stați, asta n-a fost tot.
Pentru că norii de deasupra acestei instituții muzicale craiovene nu s-au risipit încă, merită menționat că minunatele creații ale lui Ennio Morricone din Cinema Paradiso (ce scenă de final are filmul ăsta!) sau Once Upon a Time in the West nu s-ar fi putut dezvălui publicului în toată splendoarea lor, dacă orchestra simfonică nu ar fi beneficiat și de participarea Coralei Academice (îndrumate pentru acest concert de Bogdan Botezatu).
Fapt care s-a aplicat și suitei din Titanic. Oricâte beteșuguri ar avea această monumentală producție a lui James Cameron, un lucru nu i se poate imputa – că nu are un fundal sonor care te leagănă pe valurile oceanului tristeții și amintirilor care ne însoțesc până în ultimele momente.
Dacă Star Wars era capul de afiș din punct de vedere al grandorii și covârșitoarei influențe asupra mentalului nostru colectiv, tema muzicală emblematică din The Pirates of the Carribean era cea mai așteptată.
Argumentul e acel entuziasm de care am fost animată întreaga sală, de capetele care se mișcau odată cu muzica, picioarele care băteau ușor în podea sau mâinile care urmau acordurile acestei irezistibile creații a lui Klaus Badelt.
N-a fost doar audiție, ci un iureș rocambolesc în care l-am urmat pe Captain Jack Sparrow în isprăvile-i picarești, începând cu acea fabuloasă intrare pe care și-o face în cinematografie și în inimile noastre.
Nu e de mirare că și ‘mnealui a avut ceva de spus.
Lipsește cineva din toată povestea asta, nu?
Cine a condus al acestei epopei muzicale?
Nu am cum, pur și simplu nu am cum, dat fiind contextul filmic, să nu îl asemuiesc pe dirijorul Eduard Dambrowski cu Harry Potter.
Înfățișarea, bagheta, pasiunea.
Finalul ne-a condus înapoi la John Williams și la Indiana Jones.
Eram pe scaun, dar am călătorit pe harta lumii, reale și imaginare, am adunat comori și amintiri de neșters.
Ce aventură e muzica!
Ce aventură e cinematografia!
Ce aventură e viața!
Imaginile din timpul concertului sunt surprinse de fratele Jedi Daniel Botea.
Stiu, Oscarurile sunt un capitol deja incheiat, dar, daca tot s-a intamplat sa vad The Hateful Eight, care a avut o contributie marginala acolo, m-am gandit sa merg inainte cu serialul, de dragul continuitatii.
