margot robbie | Caiet de insemnari

Iraționalitate și simțire

By Iulian in Filme 16 februarie 2026 0 Comment

Un lucru interesant, care merită menționat dintru început, este că, în sala de cinema unde am văzut acest Wuthering Heights din leatul 2026, publicul era format preponderent din doamne de vârsta a treia.

Știu că e lipsit de delicatețe din partea mea să amintesc asta, dar era un fapt sociologic clar.

Și mai interesant a fost că, la finalul acestei versiuni hiper-sexualizate a poveștii lui Emily Bronte, doamnele cu pricina nu păreau scandalizate, ci au luat ecranizarea aceasta cu bune și rele, pe care mi le-au împărtășit, căci am recunoscut-o pe una dintre spectatoare de la alte evenimente culturale.

O atitudine sănătoasă față de abordarea lui Emerald Fennell, căreia îi ies excelent unele aspecte și le ratează pe altele.

Știam din Promising Young Woman că această cineastă înzestrată și provocatoare are gust pentru relațiile complicate dintre Eros și Thanatos, iar asta se vădește încă de la generic, cu acel ecran negru și montajul sonor afurisit de înșelător.

Altminteri, filmul urmărește legătura indestructibilă dintre tupeista Cathy și întunecatul Heatcliff, iar în privința asta nu o poate învinovăți nimeni pe Fennell că n-a înțeles esența romanului.

Această dragoste care transcende timpul și barierele sociale poate fi transpusă scenic reținut sau bombastic, dar ea rămâne un monument al aspirației umane către nemurirea pe care finitudinea biologiei o refuză.

Acest Wuthering Heights e compus pentru așteptările estetice ale spectatorilor, tineri, ai secolului XXI.

Culori intense, trăiri asijderea, coloană sonoră ultra-modernă, preocupare pentru mecanismul traumelor venite din familii disfuncționale, sexualitate asumată, de-astea.

Evident, toate astea îngreunează și trunchiază evoluția personajelor, dar unele secvențe sunt de mare efect senzorial.

Altele sar calul, în special în ultimul sfert al peliculei.

Filmul nu și-ar depăși condiția de mega-videoclip pentru muzică precum cea produsă de Charlie XCX, dacă n-ar avea și niște interpretări în ton cu aerul damnat și profund al dramei.

Margot Robbie primește cea mai multă atenție și cel mai mult timp de ecran, pe care nu ni-l irosește, dovedind, deși nu mai era nevoie, că e actriță de calibru greu, nu doar o bunoacă expresivă.

Jacob Elordi face un picuț mai multe decât în Frankenstein, dar tot e limitat la rolul de viforos-arătos.

De foarte bună calitate sunt prestațiile celor care îi înconjoară, precum Hong Chau în rolul damei de companie și frustate absconse, Martin Clunes drept un tată abuziv în fel și chip sau Alison Oliver pe post de feminitate reprimată și descătușată deviant.

Nu trec neobservați nici versiunile mai fragede ale protagoniștilor, jucați de deja cunoscutul Owen Cooper (Adolescence) și de zgâtia Charlotte Mellington.

Nu e rău că se îndeasă lumea la acest Wuthering Heights.

Și mai bine ar fi ca după aceea să se întoarcă la carte, căci de acolo pornesc toate.

I’m a Barbie girl in a not so Barbie world

By Iulian in Filme 22 iulie 2023 0 Comment

Până să văd Barbie, am crezut că știrea cu criza de roz pe care o provocat-o la nivel mondial era doar o șmecherie de marketing.

Acum nu mai sunt sigur.

Atât de mult roz e in film, încât după aceea îți sare în ochi pe oriunde îl întâlnești.

Acesta este micul truc senzorial și subliminal la care te supune filmul regizat de Greta Gerwig.

Restul e deliciu intelectual.

Povestea este o parabolă cu inevitabile accente feministe despre identitate, reprimare și roluri asumate, nu atribuite.

Roz, feminism și Ryan Gosling, deja pentru bărbați pare o versiune infinit mai detestabilă decât The Notebook, nu?

Deloc, pentru că avântul ideologic al peliculei este temperat de o mulțime de poante care vizează ambele sexe, scenariul fiind scris de aceeași Greta Gerwig în colaborare cu fostul soț Noah Baumbach, iar asta mi se pare supremul mesaj că Barbie e un îndemn la comuniune, nu la o încleștare Venus vs. Marte.

Dacă mi s-ar fi spus că se face un film despre păpușa asta și mi s-ar fi cerut să numesc în orb o actriță pentru partitura principală, de șapte ori din zece tot pe Margot Robbie aș fi desemnat-o.

O femeie înzestrată cu frumusețe și charismă (da, ăsta nu e un atribut exclusiv masculin), care nu-i sunt deloc impedimente când are de gând să fie expresivă.

Iar dovada peremptorie că Barbie e, înainte de toate, divertisment, e minunata intervenție vocală a lui Helen Mirren când bunoaca se vaită că a devenit urâtă.

Ce merită menționat e că, dacă Margot Robbie e Protagonista A a filmului, mai există și o Protagonistă B. Aceasta este America Ferrera, care are un devastator moment de virtuozitate retorică, similar cu al Dianei Cavallioti în Un bărbat pentru Sara.

Când s-a jucat la Craiova, piesa s-a întrerupt atunci vreo câteva minute, să se epuizeze ropotul de aplauze spontane ale publicului.

Dacă femeile din Barbie au de lucru la substanță sau ce-o fi, bărbații sunt liberi să se distreze și să ne distreze.

Ryan Gosling are o interpretare de-ți vine să-l mănânci de drag. Cred că de la Johnny Depp în cea dintâi ipostaza a sa ca Jack Sparrow n-am mai simțit material de Oscar într-o așa hiperbolă. Aș fi zis ceva și de pectoralii lui, dar după ce l-am văzut pe Harrison Ford întinerit computericește cu patruzeci de ani, nu mai cred nimic.

Și mai apare și Will Ferrell, care e comicul absurd în persoană.

Cu tot rozul lui bombastic, Barbie e pentru toată lumea.

E pentru copii, dar și pentru adulți.

E pentru activiști, dar și pentru hedoniști.

E pentru spectatorii ocazionali, mâncători de popcorn, dar și pentru cinefilii înrăiți (sunt câteva aluzii haioase la niște capodopere ale celei de-a șaptea arte).

Și da, e și pentru femei, și pentru bărbați.

Copilul-minune tot copil rămâne

By Iulian in Filme 24 ianuarie 2023 0 Comment

Cred că suntem cu toții de acord că Damien Chazelle este copilul-minune al cinematografiei.

E cel mai tânăr câștigător de Oscar pentru regie (La La Land) și mai are în portofoliu exuberantul Whiplash și First Man.

Acesta din urmă a fost un film atipic pentru energia de care debordează Chazelle și cred că tot ce a ținut în el s-a reportat pentru Babylon.

Hollywoodul ca monument ambivalent – puț al depravării și fabrică de vise – nu e o noutate tematică. De fapt, despre filme ca minciună și mântuire ne povestește și Steven Spielberg în The Fabelmans.

Dar acolo e o voce care are decade de viață și carieră în spate, așa că tonul este ironic, nostalgic și înțelept.

Aici e un copil care se joacă, așa că tot ce face e bombastic, e marcat de generozitatea și excesele unei stări de spirit adolescentine.

Secvența de început a filmului este ilustrativă pentru scatologicul și spectaculosul care ne vor urmări pentru toată durata lui.

Povestea din Babylon urmărește suișirile și coborâșurile câtorva figuri din epoca de demult a Hollywoodului, aceea a tranziției de la peliculele mute la cele sonore, iar dacă asta vă duce cu gândul la Singin’ in the Rain, nu vă înșelați.

Chazelle are exact combinația tinerească de reverență față de clasici și ambiția de a demonstra că poate pune în scenă ceva chiar mai dihai decât înaintașii.

De aici și excesele din multe momente, remarcabile în execuția lor, dar obositoare prin durată sau explicit.

Ce nu ne extenuează niciodată este, însă, calitatea interpretărilor pe care regizorul le scoate de la actorii săi.

Brad Pitt e fermecător în ipostaza starului în curs de expirare, dar are mulți predecesori remarcabili, precum Gene Kelly, James Mason sau Jean Dujardin, așa că nu va face istorie cu rolul ăsta.

Diego Calva e cea mai puternică expresie corectitudinii politice, indispensabile în Hollywoodul prezentului, pe care Chazelle o pune în scenă cu aceeași fervoare. Într-un noian de figuri deviante, el singur rămâne (oarecum) integru și senin până la capăt.

Dar veritabila supernovă a filmului este Margot Robbie, cu aiuritoarea ei combinație de angajament fizic și expresivitate frenetică. E incredibil cum actrița asta nu ezită să se pună în situații care mai de care mai nasoale (vezi borâtura prelungă de la petrecerea simandicoasă) și tot să rămână frumoasă. Cred că are de-a face și cu talentul ăla care îi înnobilează nurii.

E păcat că prestația ei n-are loc la Oscarurile de anul acesta, după cum o arată previziunile.

Cine se va regăsi acolo cu certitudine este Justin Hurwitz, deja vechi tovarăș de isprăvi al lui Chazelle, care a plăsmuit o coloană sonoră sălbatic de irezistibilă (vezi bucata intitulată Voodoo Mama)

Ce este interesant este că, dacă Damiel Chazelle cel tânăr îi dă replica lui Spielberg cel bătrân, Justin Hurwitz cel tânăr îi va da replica la Oscaruri lui John Williams cel bătrân.

Generații diferite, unite de un singur lucru.

Dragostea pentru cea de-a șaptea artă.

Minciuna asta audio-vizuală care ne face să trăim de o mie de ori mai mult decât o putem face într-o singură viață.

Cui dam Oscarul in 2018? – I, Tonya

By Iulian in Filme 18 februarie 2018 0 Comment

Odata cu I, Tonya intram pe taramul filmelor care au ceva de spus la Oscarurile din 2018, dar care n-au reusit sa se regaseasca pe lista cea mare.

In cazul de fata, afirma sus si tare ca The Post ocupa acolo un loc care nu i se cuvine; hai sa zicem ca Darkest Hour si Call Me by Your Name atarna prea greu, sa nu figureze macar ca pretedente fara sanse, desi nici ele nu mi-au provocat atatea contradictorii delicii.

Dar, daca va mai spun ca nici The Shape of Water, campionul nominalizarilor, nu mi-a facut o impresie mai puternica, probabil ca o sa-mi cereti explicatii, pe care vi le voi oferi cu draga inima.

Pelicula regizata de Craig Gillespie si scrisa de Steven Rogers ne spune, in cheie absurd-satirica, povestea patinatoarei Tonya Harding, notorie prin implicarea (directa sau colaterala, controversa persista), in atacul asupra coechipierei si rivalei Nancy Kerrigan.

Intr-adins i-am mentionat apasat pe regizor si pe scenarist, pentru ca amandoi ar fi putut foarte bine sa figureze printre nominalizati, insa categoriile lor sunt ticsite anul acesta, asa ca ma declar multumit si cu nominalizarea de la montaj, care e esential in senzatia de perpetua miscare pe care o lasa filmul, de la formatul de pseudo-documentar la dinamismul scenelor de patinaj.

Scenaristul, indeosebi, are de ce sa fie trist ca muncii sale nu i s-a acordat destula atentie, pentru ca reuseste o performanta similara cu Get Out sau Three Billboards Outside Ebbing, Missouri, adica sa trezeasca simultan senzatii care, in lumea reala, s-ar exclude reciproc.

In I, Tonya am vazut si auzit abuz psihic parental, violenta domestica intensa, prostie in stare pura, competitivitate maladiva, circ mediatic si m-am distrat de minune, desi nu m-a parasit niciodata gustul amar ca fierea al acestei drame.

Daca scenaristul nu s-a vazut pe lista nominalizatilor, cred ca a trait, insa, satisfactia ca replicile pe care le plasmuieste sunt preluate cu mare verva de toata distributia. De mentionat al nostru cvasi-compatriot, Sebastian Stan, comic si usor odios ca sot cu porniri nabadaioase, sau Paul Walter Hauser, in rolul idiotului care se considera expert in spionaj.

Oricat de meritorii sunt prestatiile barbatilor, femeile sunt cele care m-au dat gata. Si nu vorbesc doar despre cele de fata, ci de acest intreg sezon de Oscar.

Allison Janney e o mama atat de detestabila, incat am emotii pentru sansele ei la Oscar, asa cum am despre Three Billboards Outside Ebbing, Missouri; pot oare membrii Academiei sa vada dincolo de practicile reprobabile ale personajului, pentru a rasplati o creatie care suscita repulsie si admiratie totodata? Suita de premii de pana acum par a indica un raspuns afirmativ si avem un precedent masculin: J. K. Simmons, cu un rol similar, cel care distruge psihic, pentru a obtine performanta adevarata.

Victima a lipsei crase de afectiune pe care o dezlantuie Allison Janney este Margot Robbie, realmente senzationala aici, incat aproape am uitat ca e aceeasi blonda voluptoasa pe care am admirat-o in toata splendoarea in The Wolf of Wall Street. Pe langa faptul ca intepretarea ei are o consistenta componenta fizica, Tonya Harding pe care o intruchipeaza ni se prezinta intr-o cameleonica diversitate: fragila, sfidatoare, ezitanta, inversunata, asa ca nici nu mai stii daca sa o compatimesti, sa o dezaprobi sau sa o admiri.

Da, e loc si admiratie fata de un destin cum nu doresti nici la dusmani, iar I, Tonya e inca o ilustrare inegalabilului paradox al Hollywood-ului: poate face eroi din oricine.

Three Billboards Outside Ebbing, Missouri

Call Me by Your Name

The Shape of Water

The Post

Phantom Thread