De vreun deceniu încoace, cu mici excepții (The Mandalorian, de pildă, pentru că e în universul Star Wars), nu mă mai uit la seriale.

Nu că unele n-ar fi bine făcute, dar pur și simplu vreau să văd expozițiunea, intriga, desfășurarea acțiunii și deznodământul la un loc, nu întinse pe mai multe sezoane, că doar nu trăim o mie de ani.

Recent, însă, zarva iscată în jurul mini-seriei Adolescence m-a abătut un pic de la fidelitatea față de lungmetraje, un argument fiind că, însumate, cele patru episoade sunt cam cât The Brutalist cu antract cu tot.

Am rezistat acolo, oi rezista și aici, mi-am zis.

Așa că am văzut Adolescence, m-am lămurit și iată ce impresii mi-a făcut.

Cea mai cinică reușită a acestei producții e ca i-a convins pe mulți că e o oglindă fidelă a realității. Nu e, e o opera de ficțiune, care își ia toate libertățile aferente, ca să își atingă scopul.

Realizarea e competentă, dar arogantă într-un mod insidios. Ia uitați ce meseriaș compunem cadrele prelungi, cum urmărim noi personajele sau facem tranziția de la unul la altul, de nici nu vă dați seama. Încă de la al doilea episod, tehnica devine o piatră de moară.

Asta și pentru că există exagerat de mulți timpi morți în Adolescence. Mi-ajung Al Pacino la final de Godfather: Part II sau Dragoș Bucur fumând în Polițist, adjectiv ca exponenți ai expresivității non-verbale simbolice. Cu o forfecare hotărâtă, aici puteam avea o lungime decentă de două ore.

Contrar părerii generale (în caz ca nu v-ați prins deja că nu sunt vreun mare admirator al mini-seriei), cel mai bun episod este primul. Acolo, insistența pe proceduri și detalii, precum și placiditatea robertbressoniană a rostirii replicilor de către toți cei implicați au cel mai mare efect. Tensiunea se acumulează pas cu pas.

Adolescence e construit în jurul câtorva concepte, iar unul dintre acestea este, bineînțeles, masculinitatea toxică (aș vrea să o văd, în contrapartidă, pe aia hrănitoare). Nu, nu zicem nimic de rău de băieți și bărbați în mod explicit, dar tot acolo ajungem cu scenariul nostru presupus subtil.

În realitate, nu este deloc așa, pentru simplul motiv că nu e o chestiune nouă, nici în societate, nici în cinematografie. Uitați-vă numai la scena antologică din Tea and Sympathy, care datează taman din 1956, deci nu tu Instagram, nu tu Tiktok, în care protagonistul adolescent (mai efeminat de fel), e învățat de un coleg cum să meargă bărbătește.

De fapt, tot ce e cu masculinitatea asta toxică e rezumat în singurul moment când realizatorii ți-aduc aminte că sunt din Marea Britania, tărâmul umorului inimitabil și irepetabil, prin replica vizavi de Inceli minunat de sictirit rostită de o polițistă:

Yeah, it’s just that Andrew Tate shite.

Cu o teză propusă de Adolescence pot fi de acord, totuși.

Că perioada aia la care face referire chiar titlul survine mult mai devreme la generațiile actuale.

O fi ceva organic, așa o decide Muma Natură, deși nu-mi dau seama de ce ar face-o, dar bănuiesc că e și din cauza abundenței și suprasexualizării din media (chestiuni care preced Internetul, apropo), dar și a adulților care încetează să se mai joace, să mai fie copilăroși, astfel încât urmașii lor să le urmeze exemplul.

Interpretările sunt în nota de competență a realizării globale, cu excepția puștiului din rolul principal, Owen Cooper, care e, într-adevăr, senzațional.

Tranzițiile de la debusolare și fragilitate la agresivitate năvalnică îi ies cu maximă fluiditate, astfel încât mă întreb cum ar fi arătat un film compact, care l-ar fi urmărit doar pe el, fără balastul celorlalte personaje pe care trebuie să le privești minute în șir mergând, pentru ca apoi să dispară ca și cum n-ar conta.

În concluzie, luați de vedeți Adolescence, acușica trec alegerile și trebuie să avem alt motiv să ne certăm pe Facebook.