Un lucru interesant, care merită menționat dintru început, este că, în sala de cinema unde am văzut acest Wuthering Heights din leatul 2026, publicul era format preponderent din doamne de vârsta a treia.
Știu că e lipsit de delicatețe din partea mea să amintesc asta, dar era un fapt sociologic clar.
Și mai interesant a fost că, la finalul acestei versiuni hiper-sexualizate a poveștii lui Emily Bronte, doamnele cu pricina nu păreau scandalizate, ci au luat ecranizarea aceasta cu bune și rele, pe care mi le-au împărtășit, căci am recunoscut-o pe una dintre spectatoare de la alte evenimente culturale.
O atitudine sănătoasă față de abordarea lui Emerald Fennell, căreia îi ies excelent unele aspecte și le ratează pe altele.
Știam din Promising Young Woman că această cineastă înzestrată și provocatoare are gust pentru relațiile complicate dintre Eros și Thanatos, iar asta se vădește încă de la generic, cu acel ecran negru și montajul sonor afurisit de înșelător.
Altminteri, filmul urmărește legătura indestructibilă dintre tupeista Cathy și întunecatul Heatcliff, iar în privința asta nu o poate învinovăți nimeni pe Fennell că n-a înțeles esența romanului.
Această dragoste care transcende timpul și barierele sociale poate fi transpusă scenic reținut sau bombastic, dar ea rămâne un monument al aspirației umane către nemurirea pe care finitudinea biologiei o refuză.
Acest Wuthering Heights e compus pentru așteptările estetice ale spectatorilor, tineri, ai secolului XXI.
Culori intense, trăiri asijderea, coloană sonoră ultra-modernă, preocupare pentru mecanismul traumelor venite din familii disfuncționale, sexualitate asumată, de-astea.
Evident, toate astea îngreunează și trunchiază evoluția personajelor, dar unele secvențe sunt de mare efect senzorial.
Altele sar calul, în special în ultimul sfert al peliculei.
Filmul nu și-ar depăși condiția de mega-videoclip pentru muzică precum cea produsă de Charlie XCX, dacă n-ar avea și niște interpretări în ton cu aerul damnat și profund al dramei.
Margot Robbie primește cea mai multă atenție și cel mai mult timp de ecran, pe care nu ni-l irosește, dovedind, deși nu mai era nevoie, că e actriță de calibru greu, nu doar o bunoacă expresivă.
Jacob Elordi face un picuț mai multe decât în Frankenstein, dar tot e limitat la rolul de viforos-arătos.
De foarte bună calitate sunt prestațiile celor care îi înconjoară, precum Hong Chau în rolul damei de companie și frustate absconse, Martin Clunes drept un tată abuziv în fel și chip sau Alison Oliver pe post de feminitate reprimată și descătușată deviant.
Nu trec neobservați nici versiunile mai fragede ale protagoniștilor, jucați de deja cunoscutul Owen Cooper (Adolescence) și de zgâtia Charlotte Mellington.
Nu e rău că se îndeasă lumea la acest Wuthering Heights.
Și mai bine ar fi ca după aceea să se întoarcă la carte, căci de acolo pornesc toate.
