Iată că am ajuns și la acel film din acest sezon de Oscar pe care îl consider supraevaluat – Frankenstein.
Vinovat pentru asta este cel căruia îi revin și meritele pe care pelicula le are – Guillermon del Toro.
Mare maestru al macabrului și al fanteziei, cineastul mexican era îndreptățit să vină cu propria versiune a acestei povești nemuritoare a lui Mary Shelley.
Și câtă vreme se menține la punctele sale forte, creația sa este o splendoare. Peisajul gotic al experimentelor cu electricitate și materie organică moartă din prima jumătate a filmului este captivant, este neliniștitor, este îmbibat de senzația că transgresează limitele impuse omului de natură și Providență.
Profesorul Victor Frankenstein (un excelent Oscar Isaac) este un tip obsesiv, neplăcut, încadrat perfect căutărilor sale asupra vieții și morții, iar relațiile cu celelalte personaje, deși schematice, sunt în tonul întunecat al narațiunii.
Dar apoi apare Monstrul căruia îi revin toate calitățile pe care regizorul care semnează și scenariul le refuzase celorlalți până atunci, așa că Frankenstein devine aceeași alegorie corectă politic care agasează și în The Shape of Water.
Evident, este alegerea lui del Toro cum ia și prelucrează materialul-sursă, însă asta nu înseamnă că agreez astfel de Monstrum ex machina deșănțat.
De aceea, consider că filmul său are parte de o recunoaștere cam prea mare, ocupând niște locuri la anumite categorii unde existau candidați mai merituoși.
La cele tehnice, precum imagine, costume, machiaj sau decoruri, nimic de zis, cel puțin în prima parte sunt spectaculoase.
În ceea ce privește scenariul adaptat, nu mă pot abține să nu îi aplic e o butadă clasică: are părți noi și părți bune, din păcate părțile noi nu sunt bune, iar cele bune nu sunt noi.
În locul lui Frankenstein ar fi meritat cu vârf și îndesat să fie Park Chan-wook cu al său extraordinar No Other Choice, dacă tot a fost văduvit de nominalizarea la cel mai bun film internațional.
Însă cele mai mari obiecții se îndreaptă către Jacob Elordi, care se regăsește printre cei cinci actori care concurează pentru statueta de rol secundar.
De, Academia are obiceiul să răspundă la corectitudine politică tot cu corectitudine politică.
Nu că Elordi nu s-ar strădui să fie expresiv sub stratul gros de machiaj și sub trențele masive care îl acoperă, dar prestația lui e ridicol de neimportantă față de a unui Paul Mescal în Hamnet sau Josh O’Connor în Wake Up Dead Man sau Miles Canton în Sinners.
Iar aceștia trei ar fi fost vinovați de faimoasa fraudă prin care un actor principal e repartizat la categoria secundar, îl aveam pe emoționantul William H. Macy în Train Dreams, despre care o să vorbesc cât de curând.
Variante erau, numai echidistanță să fie.
Dar ce-ar fi Oscarurile fără astfel de controverse?
E păcat doar să lăudăm fără să scuipăm niscaiva vitriol când și când.
Asta ne face oameni, că tot încearcă să ne arate Frankenstein ce înseamnă asta.
