Sezon de Oscar 2026 – Epilog

În noaptea aceasta se vor decerna Oscarurile din 2026, așa că vă aștern în față deja tradiționalul cocktail de previziuni și preferințe pur personale:

Cel mai bun regizor – nu prea cred că are cine să-l bată aici pe Paul Thomas Anderson, care pe lângă faptul că e în spatele filmului favorit la statueta supremă (One Battle after Another), are și avantajul faptului că a mai fost nominalizat de o cătățime de ori și n-a cîștigat niciodată până acum.

Cel mai bun actor în rol principal – până la un punct, Timothee Chamalet parea că aleargă spre victorie detașat față de pluton, dar l-a mâncat undeva să se dea în spectacol în fel și chip, totul culminând cu declarațiile ale stupide despre operă și balet, așa că acum favorit a devenit Michael B. Jordan, ceea ce n-are cum să deranjeze, căci dualitatea lui perfect dozată lui e pilonul principal al extraordinarului Sinners.

Cea mai bună actriță în rol principal – categoria unde câștigătoarea se cunoaște încă de la începutul sezonului, adică Jesse Buckley, care domină Hamnet și care, din câte am auzit, a improvizat toate reacțiile din ultima jumătate de oră aceea a filmului, acea bucată care poate mișca și o stâncă.

Cel mai bun actor în rol secundar – o lungă perioadă de timp, părea că Stellan Skarsgard se îndrepta spre acel tip de Oscar care recompensează un rol mare, dar și o carieră îmbelșugată, însă acum a pierdut suflu față de Sean Penn; personal, înclin spre actorul scandinav, pentru că Penn are deja Oscaruri, însă personajul acestuia din urmă din One Battle after Another e deranjant de amuzant, așa că las lucrurile să își urmeze făgașul.

Cea mai bună actriță în rol secundar – aud că acum în pole position ar fi Amy Madigan din Weapons, mai demult ar fi fost agitata Teyana Taylor din One Battle after Another, iar Wunmi Mosaku, superbă în Sinners, a câștigat recent la BAFTA, așa că facă-se voia Academiei, deși eu unul îi acord o distincție specială Ingăi Ibsdotter Lilleaas, discretă și emoționantă în Sentimental Value.

Cel mai bun scenariu original – blues, vampiri și cultura din Delta Mississippiului, bașca discuțiile alea tensionate și savuroase din pragul ușii, toate fac din Sinners laureatul magna cum laudae al acestei secțiuni, mai ales că în felul ăsta primește un Oscar și Ryan Coogler, omul din spatele acestui film cu record de nominalizări.

Cel mai bun scenariu adaptat – acesta este o statuetă care îi va veni la pachet cu cea pentru regie lui Thomas Paul Anderson, care are șanse mari să ia chiar tripla cu One Battle after Another.

Cel mai bun casting – o categorie nou înființată, despre al cărei deznodământ mi-e greu să mă pronunț, pentru că am văzut patru dintre cele cinci filme nominalizate și toate au distribuții excelente pentru ce își propun; bănuiesc că se dă încă o luptă după alta între cele două pelicule favorite ale sezonului, deja le știți.

Cea mai bună imagine – aici m-aș opri asupra poeticului Train Dreams, pentru că un film de o așa profunzime merită un dram de recunoștință din partea tuturor.

Cel mai bun montaj – în afară de Sentimental Value, despre care nu știu de ce e aici, restul nominalizatelor au argumente solide să câștige, iar dacă ar fi după mine, aș da un premiu ex aequo lui F1 și Marty Supreme.

Cel mai bun sunet – aici e între șcrâșnetul roților din F1 și scrâșnetul caninilor din Sinners.

Cele mai bune efect speciale – Avatar: Fire and Ash n-a mai avut influență să intre la cel mai bun film, dar aici e rege.

Cele mai bune decoruri – aici mă îndur să dau ceva și lui Frankenstein, despre care repet că e filmul cu onoruri exagerat de mari sezonul acesta.

Cele mai bune costume – tot Frankenstein pare favoritul, dar eu sunt tot cu gândul la rochia aia roșie a lui Jesse Buckley din Hamnet.

Cel mai bun machiaj – se întâmplă chestii prin Sinners care n-ar avea efect fără un machiaj specific, așa că statueta să meargă între meseriașii de acolo.

Cea mai bună coloană sonoră – am tropăit și aplaudat de nenumărate ori la Sinners, așa că e limpede că Oscarul merge către Ludwig Goransson, deși merită menționat că atmosfera din One Battle after Another e semnificativ potențată de modul apăsător în care Jonny Greenwood exploatează claviatura pianului.

Cel mai bun cântec – o să câștige Golden, ca reprezentant al suitei senzaționale din KPop Demon Hunters, dar să nu ocolim incredibila voce a lui Miles Caton cu I Lied to You din Sinners sau elegia lui Nick Cave din Train Dreams.

Cel mai bun film de animație – KPop Demon Hunters a cucerit un mapamond întreg, așa că statueta nu va veni decât ca o parafă a valorii sale entuziasmante.

Cel mai bun documentar – n-am văzut decât The Perfect Neighbour, care ar putea fi foarte bine laureat, în special pentru tragismul poveștii reale pe care o relatează, dar și pentru modul cum o face.

Cel mai bun documentar scurt – e greu de bătut durerea vie pe care ți-o provoacă All the Empty Rooms.

Cel mai bun scurtmetraj de ficțiune – a mai grea alegere dintre toate, căci aici se bat The Singers și Jane Austen’s Period Drama și mai e și Deux personnes échangeant de la salive în ecuație.

Cel mai bun scurtmetraj de animație – nu știu, dar chiar nu știu ce să aleg între Papillon și The Girl Who Cried Pearls.

Cel mai bun film internațional – atârnă greu multiplele nominalizări pe care le are Sentimental Value, dar, în lumina a tot ce s-a petrecut în lume de când a apărut It Was Just an Accident, tot cred că filmul lui Jafar Panahi e cel mai important de la această secțiune.

Cel mai bun film – deși Sinners a recuperat enorm de mult teren în ultimele săptămâni, tot cred că va câștiga One Battle after Another, dar și de-o fi invers, nu o să am niciun motiv de supărare.

Să sperăm că nu va mai fi o bătălie după alta până în 2027 și singurele conflicte pe care le vom avea de gestionat vor fi controversele de la Oscarurile de atunci.

Sezon de Oscar 2026 – Papillon

Cel mai frumos și complicat lucru la un sezon de Oscar este să te afli în situația de a nu ști ce să alegi la o anumită categorie.

Se întâmplă anul acesta și la secțiunea scurtmetraj animat, unde sublimul The Girl Who Cried Pearls își află un adversar egal întru toate în Papillon.

Sub acest titlu care trimite cu gândul la faimosul film cu Steve McQueen se regăsește o poveste tristă și superb realizată, inspirată vag de cea a lui Alfred Nakache, ilustrat înotător francez de origine algeriană și religie ebraică din perioada interbelică.

Bătrân fiind, îl vedem înfruntând valurile, iar cu fiecare scufundare rapidă, specifică stilului eponim, scoate la suprafață câte o amintire prin care reconstituim traiectoria vieții sale, de la înfruntarea fricii primordiale de apă la fiorii primii iubiri și tragedia Holocaustului care l-a despărțit de cei dragi.

Creația lui Florence Miailhe este realizată ca o pictură fluidă, în care spuma și valurile mării sunt elemente osmotice ale tranziției narative.

Am simțit puternice influențe ale lui Gaugain, în special din perioada sa tahitiană, precum și ale fauviștilor, în special Matisse, căci n-au fost puține momentele când am regăsit în siluetele proiectate pe fundal albastru faimosul său Dans.

Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că stilistica desăvârșită a scurtmetrajului nu deturnează narațiunea, ci o sprijină, tonurile devenind mai reci și mai apăsătoare, pe măsură ce ne cufundăm în amănuntele ei mai dureroase.

Există și voci în Papillon, dar nu sunt neapărat necesare.

Limbajul artei și al emoțiilor umane este omniprezent, precum marea cea mare din care venim și în care tânjim să ne întoarcem.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

The Girl Who Cried Pearls

The Perfect Neighbour

Deux personnes échangeant de la salive

All the Empty Rooms

Jane Austen’s Period Drama

Sezon de Oscar 2026 – Jane Austen’s Period Drama

Iată că a venit acel moment mult râvnit, când, aplecându-mă asupra producțiilor dintr-un sezon de Oscar, nu mai sunt nevoit să urmeze canoanele unei recenzii clasice și mă pot lăsa în voia laudelor lărgite și multilateral dezvoltate.

Prilejul este oferit de Jane Austen’s Period Drama, un scurtmetraj de ficțiune care e delicios, savuros și sângeros.

Nu vă zic mai mult, ba chiar vă îndemn să nu căutați a afla detalii despre sfertul de oră care îl compune, pur și simplu aruncați-vă în vizionare și veți fi răsplătiți cu umor, educație și omagiu adus prozei lui Jane Austen.

Căci da, aici e cheia și spendoarea acestui scurtmetraj scris și regizat de Steve Pinder și Julia Aks (care și interpretează minunat rolul principal).

Cine e familiarizat cu elementele specifice romanelor lui Austen – surori diverse ca personalitate, tată placid, pețitor serios și binevoitor, încurcături – va aprecia pe deplin cum realizatorii preiau forma pentru a schimba fondul și a-l aduce ideologic în zilele noastre.

De ar fi toți adepții corectitudinii politice atât de inspirați, inteligenți și respectuoși față de materialul-sursă, atunci chiar și-ar atinge obiectivele.

Jane Austen’s Period Drama, ale cărei calități se vădesc încă din titlu și din afiș, e motivul pentru care urmăresc Oscarurile cu atâtă asiduitate, deși uneori rezultatele lor mă enervează nespus.

Mântuirea le vine deseori de te miri unde.

Anul ăsta nu pare a fi contencios, dar și să fi fost anul lui The Shape of Water, tot socoteam că am ieșit câștigat după scurtmetrajul ăsta, care complică mult lupta la secțiunea lui.

Ca o eroină de Jane Austen, am ajuns să mă întreb:

Pe cine să aleg?

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

The Girl Who Cried Pearls

The Perfect Neighbour

Deux personnes échangeant de la salive

All the Empty Rooms

Sezon de Oscar 2026 – The Perfect Neighbour

De ceva timp, documentarele sunt realizate cu o așa știință a narațiunii, încât produc efecte similare cu filmele de ficțiune. Un exemplu ar fi Icarus, care e compus cu un suspans cum nu vezi în multe pelicule de spionaj ieșite de la Hollywood.

În astfel de condiții, o întrebare legitimă ar fi cât mai este informare și cât mai este influențare într-un astfel de documentar.

Poate că, totuși, contează prea puțin aspectul faptic, ci mai mult concluzia și raționamentele generale astfel extrase, iar această perspectivă se aplică fără greș unei producții de gen nominalizate la Oscar în 2026 – The Perfect Neighbour.

Inițial, documentarul realizat de Geeta Gandbhir a avut un asumat scop politic.

Pornind de la constatarea că acele camere montate pe echipamentul polițiștilor vizează în principal populația de culoare, în cazul de față, din Florida, regizoarea s-a folosit preponderent de astfel de înregistrări pentru a ilustra un caz cutremurător.

Într-o comunitate mic-urbană, o mamă de culoare este împușcată prin ușă de o locatară caucaziană baricadată în propria casă, care invocă ulterior frica pentru propria viață.

Totul este culminarea conflictului latent între această din urmă femeie, singură și cu vădite probleme psihice și restul comunității, în condițiile în care copiii din zonă se joacă așa cum o fac de când lumea, făcând gălăgie sau câte o boroboață.

Cei care au copilărit la bloc știu că există mai întotdeauna un vecin ciufut, care spărgea mingea sau făcea scandal din te miri ce.

E aceeași situație, dar cu un deznodământ mult mai tragic.

Probabil că în America acest documentar a stârnit reacții mult mai polemice, însă pentru mine a fost un foarte util studiu asupra unei tipologii de psihologie a dereglării.

Protagonistă și principal personaj negativ, acea Susan Lorinzc care apasă pe trăgăci din frică sau furie sau, cine știe, chiar satisfacție mi-a apărut ca o figură aproape dostoievskiană.

Există acolo un istoric (real sau imaginar, nu e limpede) de traume și suferință, care reiese din anumite discuții, dar și alegere deliberată a damnării și un simț al îndreptățirii (în engleză, ”entitlement”), care se vădesc atunci când este pusă în fața dimensiunii reale a propriei fapte.

Acele minute când refuză pur și simplu să își asume că va fi arestată, că dovezile nu indică legitimă apărare, ci altceva mai adânc și mai nefast sunt vârful unui sentiment de disconfort care se acumulează pe tot parcursul documentarului, grației și acelei științe narative invocate la început.

Îmi pare rău pentru astfel de oameni, pe care loteria corticală sau povestea personală i-a îndepărtat de semeni, dar și știu că unii dintre ei sunt imuni la compasiune și toleranță, iar asta îi face periculoși în varii feluri.

Grea e viața asta în societate.

Dar e indispensabilă.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

The Girl Who Cried Pearls

Sezon de Oscar 2026 – The Girl Who Cried Pearls

Ce spuneam despre The Singers se aplică și aici.

Cu toate controversele lor, Oscarurile sunt un prilej de a descoperi creații remarcabile, care, în zgomotul infernal al Internetului care varsă conținut perpetuu, ți-ar putea scăpa, întru pierderea ta.

E cazul acelor producții din secțiunile de scurtmetraje, de ficțiune sau documentare, cu precădere, iar The Girl Who Cried Pearls vine să sprijine cele spuse mai sus.

Un bunic îi povestește nepoatei cum, tânăr și sărac fiind, s-a îndrăgostit de o fată din vecinătate, care, prigonită de mamă vitregă, plângea des noapte, iar lacrimile se prefăceau în perle.

De aici, în doar un sfert de oră, se desfășoară o foarte ilustrativă fabulă despre paradoxul tristeții care aduce bani și al fericirii care nu o face, dar și despre puterea poveștii care dă valoare oricărui lucru, indiferent cât prețuiește în realitate.

Echipa de producție condusă de Chris Lawis și Maciek Szczerbowski scoate maximul de efect artistic din tehnologia stop motion (stop cadru), coloana sonoră contribuie decisiv la tristețea și nostalgia care învăluie scurtmetrajul, iar vocea narativă a lui Colm Feore e desăvârșită.

The Girl Who Cried Pearls merită văzut fără pauze, fără priviri aruncate spre telefon, fără notificări de noi mesaje.

Până la urmă, e despre sufletul nostru.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Train Dreams

The Singers

Sezon de Oscar 2026 – Train Dreams

Controverse, corectitudine politică, standarde estetice dubioase.

Păcate de care Oscarurile se fac vinovate în mod frecvent.

Însă există și un revers al acestor probleme.

Grație Oscarurilor, aflu aproape la fiecare ediție de câte o producție cinematografică pe care altminteri aș fi ratat-o în puzderie celorlalte care apar necontenit.

Acum este vorba despre Train Dreams, un film discret precum protagonistul său, un film care nu își propune să epateze, să declame, să atragă atenția asupra vreunui mesaj de actualitate.

Însă este un film care te pătrunde până în cele intime straturi ale sufletului.

Este cronica unei vieți simple, a unui tăietor de lemne din zonele montane și împădurite ale Americii, care îndură privațiuni și tragedii personale, trăind scurte, dar semnificative momente de serenitate și conexiune cu semenii.

Asta e tot.

De aceea am văzut această peliculă regizată de Clint Bentley catalogată de diverși condeieri pe Internet drept ”cea mai plictisitoare de anul ăsta”.

Pot să înțeleg că nu corespunde spiritului alert al secolului XXI, dar fundamentul său este omul dintotdeauna, cel aflat în căutarea, dacă nu a fericirii, măcar a împăcării cu sine și cu ceilalți.

Iar Joel Edgerton e întruchiparea acestei mărunte, dar glorioase odisei.

Taciturn, dar expresiv, aspru în înfățișare, dar uman în reacții, are o intepretarea care, în orice alt sezon de Oscaruri, ar fi putut fi nu numai una nominalizată, ci de-a dreptul favorită la a primi statueta atât de râvnită.

N-a fost să fie, dar personajul său va dăinui în inimile celor care au la rându-le aceeași perpetuă căutare.

Peisajele în care îl urmărim sunt pline de poezie, iar interacțiunile cu ceilalți, oricât de scurte, au tot timpul ceva semnificativ.

Dintre acestea, poate cea mai emoționantă prezență scenică, deși la fel de discretă precum tonul general al filmului, este a lui William H. Macy, acest minunat actor de compoziție care aduce culoare chiar și celei mai cenușii pelicule.

Viitorul vine peste noi și n-avem încotro decât să-l înfruntăm.

Dar vor fi întotdeauna câțiva care vor simți cele ce se spun în Train Dreams:

There were once passageways to the old world; strange trails, hidden paths. You’d turn a corner and suddenly find yourself face-to-face with the great mystery, the foundation of all things. And even though that old world is gone now, even though it’s been rolled up like a scroll and put somewhere, you can still feel the echo of it.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Frankenstein

Sezon de Oscar 2026 – Frankenstein

Iată că am ajuns și la acel film din acest sezon de Oscar pe care îl consider supraevaluat – Frankenstein.

Vinovat pentru asta este cel căruia îi revin și meritele pe care pelicula le are – Guillermon del Toro.

Mare maestru al macabrului și al fanteziei, cineastul mexican era îndreptățit să vină cu propria versiune a acestei povești nemuritoare a lui Mary Shelley.

Și câtă vreme se menține la punctele sale forte, creația sa este o splendoare. Peisajul gotic al experimentelor cu electricitate și materie organică moartă din prima jumătate a filmului este captivant, este neliniștitor, este îmbibat de senzația că transgresează limitele impuse omului de natură și Providență.

Profesorul Victor Frankenstein (un excelent Oscar Isaac) este un tip obsesiv, neplăcut, încadrat perfect căutărilor sale asupra vieții și morții, iar relațiile cu celelalte personaje, deși schematice, sunt în tonul întunecat al narațiunii.

Dar apoi apare Monstrul căruia îi revin toate calitățile pe care regizorul care semnează și scenariul le refuzase celorlalți până atunci, așa că Frankenstein devine aceeași alegorie corectă politic care agasează și în The Shape of Water.

Evident, este alegerea lui del Toro cum ia și prelucrează materialul-sursă, însă asta nu înseamnă că agreez astfel de Monstrum ex machina deșănțat.

De aceea, consider că filmul său are parte de o recunoaștere cam prea mare, ocupând niște locuri la anumite categorii unde existau candidați mai merituoși.

La cele tehnice, precum imagine, costume, machiaj sau decoruri, nimic de zis, cel puțin în prima parte sunt spectaculoase.

În ceea ce privește scenariul adaptat, nu mă pot abține să nu îi aplic e o butadă clasică: are părți noi și părți bune, din păcate părțile noi nu sunt bune, iar cele bune nu sunt noi.

În locul lui Frankenstein ar fi meritat cu vârf și îndesat să fie Park Chan-wook cu al său extraordinar No Other Choice, dacă tot a fost văduvit de nominalizarea la cel mai bun film internațional.

Însă cele mai mari obiecții se îndreaptă către Jacob Elordi, care se regăsește printre cei cinci actori care concurează pentru statueta de rol secundar.

De, Academia are obiceiul să răspundă la corectitudine politică tot cu corectitudine politică.

Nu că Elordi nu s-ar strădui să fie expresiv sub stratul gros de machiaj și sub trențele masive care îl acoperă, dar prestația lui e ridicol de neimportantă față de a unui Paul Mescal în Hamnet sau Josh O’Connor în Wake Up Dead Man sau Miles Canton în Sinners.

Iar aceștia trei ar fi fost vinovați de faimoasa fraudă prin care un actor principal e repartizat la categoria secundar, îl aveam pe emoționantul William H. Macy în Train Dreams, despre care o să vorbesc cât de curând.

Variante erau, numai echidistanță să fie.

Dar ce-ar fi Oscarurile fără astfel de controverse?

E păcat doar să lăudăm fără să scuipăm niscaiva vitriol când și când.

Asta ne face oameni, că tot încearcă să ne arate Frankenstein ce înseamnă asta.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet

Sezon de Oscar 2026 – Hamnet

La fiecare ediție de Oscaruri există câte un film care mi se lipește de suflet și devine favoritul meu.

Nu neapărat pentru valoarea absolută, ci pentru cum rezonează cu laturi ale ființei mele.

Anul acesta, Hamnet s-a așezat pe acest loc.

Pelicula este adaptarea romanului omonim al scriitoarei Maggie O’Farrell, care prezintă povestea tragediei personale a lui William Shakespeare și a soției sale, Anne Hathaway (îmi place să-i spun așa, deși în film e Agnes), care își pierd băiatul din cauza ciumei și au moduri divergente de a gestiona această durere imensă.

Cea care s-a înhămat la sarcina transpunerii cinematografice este Chloe Zhao, expertă a scenelor intime, așa cum ne-a demonstrat-o în discretul imn adus libertății din Nomadland.

Aici regizoarea plusează stilistic, revendicându-se de la cele două mari arte predecesoare ale filmului, teatrul și pictura.

Fiecare secvență este compusă cu fabuloasă minuțiozitate, uneori propunând un clarobscur care l-ar face mândru și pe Georges de la Tour.

Mizanscena care recreează atmosfera epocii, fără a avea însă pedante pretenții de autentic, este populată de interpretări pe care mulți le-au văzut drept exagerat de melodramatice.

Acestora le spun:

Nu uitați că totul va culmina în teatru, așa că se cuvine ca mijloacele acestuia de expresie să se regăsească în această odă adusă doliului și mângâierii.

Trei sferturi din Hamnet îi aparțin lui Jessie Buckley, un vortex de trăiri și reacții dozate cu aceeași precizie cu care Chloe Zhao o înconjoară scenic.

Deoarece autorea romanului-sursă este irlandeză, nu de mirare că, dincolo de extazul și agonia de mamă sau soție, vedem în personalitatea ei și acea fascinație pentru simboluri și practici precreștine, care nu lipsesc din destule capodopere shakespeariene.

De fapt, la fel ca în Shakespeare in Love, și aici ți se oferă provocarea de a desluși felurite aluzii la creațiile ale Bardului, țesute cu iscusință în trama narativă.

Înconjurată de prestații actoricești superbe, de la mici și de la mari, Jessie Buckley se menține dominantă ca o întruchipare demiurgică feminină, senzație potențată de rochia ei de un roșu căruia îi voi spune Valentino, în amintirea marelui creator de modă plecat de curând dintre noi.

Oscarul pentru rol principal feminin are deja gravat numele ei.

Partener de ecran îi este Paul Mescal în rolul lui Shakespeare însuși, marele dedreptățit al acestui sezon de Oscar (în curând voi detalia cine i-a luat locul în mod nemeritat). Trei sferturi din film e cu un pas în spatele lui Jessie Buckley, dar această reținere nu este semn al unei inferiorități actoricești.

Nu, este doar pregătirea ultimei jumătăți de oră, când Hamnet ne aduce aminte că omenirea, cu toate păcatele ei, a avut norocul să primească și să păstreze un dar neprețuit.

Acesta se numește William Shakespeare.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Sezon de Oscar 2026 – Marty Supreme

Frații Benny și Josh Safdie au făcut mai multe filme împreună, dar anul trecut au hotărât să își încerce norocul pe cont propriu.

Benny a scos The Smashing Machine, un mulțumitor studiu asupra setei de performanță și luptei cu sine, cu un Dwayne The Rock Johnson dovedind abilități actoricești cu mult peste ce-i știa toată omenirea.

Prea sec, totuși, pentru gustul Academiei, pelicula sa n-a prins decât o meritată nominalizare pentru machiaj.

Gloria s-a îndreptat covârștitor către creația fratelui său, Josh, care ne propune un iureș necontenit în Marty Supreme.

Fără a-i scădea meritele acestui din urmă frate Safdie, merită menționat că filmul său este un fel de versiune pe amfetamine a unei producții anterioară a amândurora, Uncut Gems.

Și acolo, și aici, acțiunea îl urmărește pe un protagonist mare gargaragiu, aburitor și jucător, care trece prin fel și chip de pățanii încercând să dea acea lovitură care să îl înalțe peste mediocritatea unei existențe caracterizate de mici ciupeli.

Însă, dacă Uncut Gems se mulează pe aerul flecar, dar și ușor placid al lui Adam Sandler, Marty Supreme ni-l prezintă pe Timothee Chalamet mai bun ca oricând, ceea ce mare lucru, având în vedere că standardele pe care și le-a ridicat singur în ultimii ani sunt sus de tot.

Cu figura șoricească, volubilitatea wolfofwallstreetiană și expresivitatea demiurgică, e Muad’Dib mai dihai chiar decât în seria Dune. Și nu se luptă cu viermi de-alde Shalai Hulub, ci cu viermișorii care îl împing să mintă în dreapta și stânga, ca să facă rost de bani și să câștige trofeul cel mare din tenisul de masă.

Da, acest sport pe care unii nu îl iau deloc în serios (nu și eu, grație prietenului Mihai L., care îl respiră ca pe ozon) poate fi pretextul unei veritabile odisei picarești, cum ar fi scris Daniel Dafoe și Moliere într-o colaborare galatică de secolul XVII.

Timothee Chalamet o să-l bată anul ăsta pe Leonardo DiCaprio cu propriile-i arme.

Personajele cu care interacționează în fel și chip au pitorescul lor, uneori insalubru, și mărturisesc că am fost încântat să o revăd pe Gwyneth Paltrow în revenire de formă, dar și pe Fran Drescher, inubliabila dădacă (Mr. Sheffieeeeeld!), în micul rol al mamei derbedului protagonist.

Cât despre Odessa A’Zion, are momente când îi ține isonul lui Chalamet, dacă vă vine a crede.

Marty ăsta e Donald Trump când era tânăr.

Doar că e mult, mult mai simpatic.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Sezon de Oscar 2026 – KPop Demon Hunters

Iată că s-au anunțat nominalizările la Oscar pentru 2026, așa că putem purcedem în mod oficial la a le discuta și disputa.

Aici avem favoritul detașat la categoria cel mai bun film de animație, unde colosul Pixar-Disney își vede în ultimii ani tot mai des amenințată supremația care datează de decenii.

Spre deosebire de Flow sau The Boy and the Heron, care au triumfat împotriva unor adversari mai bine cotați, Kpop Demon Hunters vine mai degrabă precum Spider-Man: Into the Spider-Verse, adică precum un tăvălug care mătură tot mapamondul și îl lasă leșinat de admirație.

După ce l-am văzut, nu pot decât să mă declar la rându-mi fan subjugat complet de această producție realizată de Chris Appelhans și Maggie Kang.

Lumea nostră e ferită de reprezentanții lui Ucigă-l toaca amintiți în titlu de generații succesive de protectoare, în prezent grupate sub forma unui trio de KPop (pop sud-coreean, în caz că sunteți la fel de bătrâni ca mine și la fel de nevoiași cu cunoștințele).

Muzica și abilitățile lor de arte marțiale sunt devastatoare, așa că Necuratul șef vine cu ideea strălucită, de ce să nu recunoaștem, de a fonda propria trupă, dar de băieți, cu șlagăre cel puțin la fel de captivante și cu o imagine publică pe măsură.

Rivalitatea dintre cele două e acerbă, iar lucrurile se complică și mai mult când, ca urmare a unei idile între solistul băieților și cea a fetelor, un secret teribil al ei riscă să iasă la iveală și să pună întreaga omenire în pericol de a fi subjugată de demonii care adastă flămânzi.

Rezultă o poveste care se adresează preponderent adolescenților, căci atinge chestiuni de identitate, conflict cu cei de-o seamă și vestimentație, asezonate cu melodii fenomenale, așa că vă întreb?

Ori am rămas în urmă cu dezvoltarea emoțională, ori e Kpop Demon Hunters incredibil de bun?

Căci mi-a plăcut enorm.

Are ritm, are efecte speciale, are personalități care, chiar și pentru un astfel film, reușesc să nu fie schematice, așa că poate că adultul din mine are argumente să ia lista de cântece și să le asculte a zece oară, încercând să decidă care e cea mai bună.

Golden e nominalizată la cel mai bun cântec, dar ce facem cu minunatele Soda Pop sau Your Idol sau Takedown sau How It’s Done?

Ce să mai, Oscarul pentru animație în 2026 e adjudecat deja.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value