Cel mai frumos și complicat lucru la un sezon de Oscar este să te afli în situația de a nu ști ce să alegi la o anumită categorie.
Se întâmplă anul acesta și la secțiunea scurtmetraj animat, unde sublimul The Girl Who Cried Pearls își află un adversar egal întru toate în Papillon.
Sub acest titlu care trimite cu gândul la faimosul film cu Steve McQueen se regăsește o poveste tristă și superb realizată, inspirată vag de cea a lui Alfred Nakache, ilustrat înotător francez de origine algeriană și religie ebraică din perioada interbelică.
Bătrân fiind, îl vedem înfruntând valurile, iar cu fiecare scufundare rapidă, specifică stilului eponim, scoate la suprafață câte o amintire prin care reconstituim traiectoria vieții sale, de la înfruntarea fricii primordiale de apă la fiorii primii iubiri și tragedia Holocaustului care l-a despărțit de cei dragi.
Creația lui Florence Miailhe este realizată ca o pictură fluidă, în care spuma și valurile mării sunt elemente osmotice ale tranziției narative.
Am simțit puternice influențe ale lui Gaugain, în special din perioada sa tahitiană, precum și ale fauviștilor, în special Matisse, căci n-au fost puține momentele când am regăsit în siluetele proiectate pe fundal albastru faimosul său Dans.
Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că stilistica desăvârșită a scurtmetrajului nu deturnează narațiunea, ci o sprijină, tonurile devenind mai reci și mai apăsătoare, pe măsură ce ne cufundăm în amănuntele ei mai dureroase.
Există și voci în Papillon, dar nu sunt neapărat necesare.
Limbajul artei și al emoțiilor umane este omniprezent, precum marea cea mare din care venim și în care tânjim să ne întoarcem.
