Documentar pe steroizi

Chiar mai deunăzi citeam o știre despre cum Rusia a primit iar niscaiva suspendări pentru încălcări flagrante ale unor reguli anti-doping.

După ce am văzut Icarus nu îmi mai tresare nicio celulă de la vreun mușchi al feței când aud așa ceva.

Dezvăluirile cu care m-a plesnit acest thriller deghizat în documentar m-a făcut să-mi țin falca, să nu cadă de tot.

Debutul e inedit în sine: protagonistul, regizorul Bryan Fogel în persoană, ciclist amator și un tip care nu ezită să-și pună fundul la bătaie (la propriu), hotărăște să se îndoape cu stimulente ilegale în mod controlat, sub îndrumarea unui profesionist în domeniu, pentru a vedea dacă îi crește performanța și dacă e dibuit la teste anti-doping.

Acest experiment biochimic îl pune în legătură cu Grigori Rodchenkov, șeful laboratorului de testare din Moscova, iar de aici lucrurile primesc o injecție de testosteron narativ, iar firul dezvăluirilor (însoțite de o coloană sonoră care ar face peliculele de gen să crape de invidie) ne poartă prin Alpii francezi, prin Berna, prin New York sau prin preajma Kremlinului.

Dabălousevăn, lasă-ne, frate, nu mai avem nevoie de serviciile tale!

Iar dacă isprăvile lui James Bond se încheie cu salvarea omenirii și o scenă fierbinte (ciuntită la montaj) cu tipa aia care supraviețuiește și nu e rea, Icarus a condus la sancțiuni majore asupra atleților ruși, precum și demascarea unei veritabile politici de stat, care face din medaliile olimpice un mega-instrument de propagandă.

Dacă ar fi fost un rol, figura lui Grigori Rodchenkov se solda fără doar și poate cu un Oscar. Pendulând între voioșie și fatalism, între ironie și gravitate, specialistul anti-doping, el însuși vinovat de construirea sistemului de furăciune, este rusul așa cum îl știm de când lumea.

Dar este, totodată, și acel personaj care apare pe ici, pe colo în istorie și care, mânat de o forță interioară greu de explicat în cuvinte, înclină vremelnic balanța de partea adevărului.

Lumea îi slăvește pe lideri și pe cuceritori.

Hai să ne abatem puțin și să înclinăm un moment capul în cinstea unor oameni precum Grigori Rodchenkov!

Icarus a fost o experiență uluitoare, revelatoare, înspăimântătoare, dar mi-a dat și o iremediabilă palmă după ceafă.

De pildă, îmi propusesem ca în seara asta să privesc semifinalele Campionatului European de Handbal Feminin.

O s-o fac, dar perdeaua trasă de film de pe urâciunea din spatele sportului mare nu îmi mai poate acoperi cu totul iluzia că asist la o luptă dreaptă.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.