Am fost patriot suficient când am deschis sezonul Oscarurilor de anul acesta cu colectiv.
Acum e momentul să redevin la condiția primordială de om și să vă spun că la categoria cel mai bun documentar nu vreau să câștige filmul lui Alexander Nanau, pentru că există altul mai bun.
Acesta se intitulează My Octopus Teacher și urmărește relația de încredere și interes reciproc dintre scufundătorul și cineastul Craig Foster și o caracatiță.
Această producție sud-africană realizată de Pippa Ehrlich și James Reed nu se abate de la narativitatea doctă a lui Sir David Attenborough, dar o duce mai departe, la un nivel foarte personal și foarte filosofic.
Fascinația protagonistului uman față de miracolul mediului subacvatic este aproape palpabilă, iar afecțiunea sa sinceră și lucidă față de reprezentanta neamului cefalopodelor ți se transmite și ție, spectatorul mut de uimire.
Caracatița beneficiază de un dram de personificare, dar epopeea scurtei ei existențe nu este îndulcită părtinitor. E pe rând prădător și pradă, victimă și agresor, însă un aspect o caracterizează permanent – o inteligență pe care nici nu-ți vine s-o accepți, dacă n-ai vedea-o manifestându-se.
Momentul când caracatița, de bună voie și nesilită de nimeni, întinde un tentacul pentru a atinge degetul omului este la fel de glorios precum scânteia divină primită de Adam pe tavanul Capelei Sixtine.
Încrederea dintre cele două viețuitoare este lecția supremă a acestei creații audio-vizuale care merită recomandată în școli, în baruri, în aule universitare, în restaurante, în săli de așteptare, pretutindeni.
Avem nevoie să fim parte din natură, nu împotriva ei, pentru ca acesta să ne răsplătească la rându-i, deschizându-se în fața ochilor noștri vremelnici.
Sunt convins că Sir David Attenborough a privit acest documentar.
Și sunt convins că a avut un zâmbet pe buze și lacrimi în ochi.
Pentru că așa am fost și eu.
