Oscaruri în pandemie 2021 – My Octopus Teacher

Am fost patriot suficient când am deschis sezonul Oscarurilor de anul acesta cu colectiv.

Acum e momentul să redevin la condiția primordială de om și să vă spun că la categoria cel mai bun documentar nu vreau să câștige filmul lui Alexander Nanau, pentru că există altul mai bun.

Acesta se intitulează My Octopus Teacher și urmărește relația de încredere și interes reciproc dintre scufundătorul și cineastul Craig Foster și o caracatiță.

Această producție sud-africană realizată de Pippa Ehrlich și James Reed nu se abate de la narativitatea doctă a lui Sir David Attenborough, dar o duce mai departe, la un nivel foarte personal și foarte filosofic.

Fascinația protagonistului uman față de miracolul mediului subacvatic este aproape palpabilă, iar afecțiunea sa sinceră și lucidă față de reprezentanta neamului cefalopodelor ți se transmite și ție, spectatorul mut de uimire.

Caracatița beneficiază de un dram de personificare, dar epopeea scurtei ei existențe nu este îndulcită părtinitor. E pe rând prădător și pradă, victimă și agresor, însă un aspect o caracterizează permanent – o inteligență pe care nici nu-ți vine s-o accepți, dacă n-ai vedea-o manifestându-se.

Momentul când caracatița, de bună voie și nesilită de nimeni, întinde un tentacul pentru a atinge degetul omului este la fel de glorios precum scânteia divină primită de Adam pe tavanul Capelei Sixtine.

Încrederea dintre cele două viețuitoare este lecția supremă a acestei creații audio-vizuale care merită recomandată în școli, în baruri, în aule universitare, în restaurante, în săli de așteptare, pretutindeni.

Avem nevoie să fim parte din natură, nu împotriva ei, pentru ca acesta să ne răsplătească la rându-i, deschizându-se în fața ochilor noștri vremelnici.

Sunt convins că Sir David Attenborough a privit acest documentar.

Și sunt convins că a avut un zâmbet pe buze și lacrimi în ochi.

Pentru că așa am fost și eu.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

colectiv

If Anything Happens I Love You

Oscaruri în pandemie 2021 – colectiv

Ieri a fost zi de mare celebrare: colectiv al lui Alexander Nanau și Biancăi Popa a fost dublu nominalizat la Oscar, o premieră pentru cinematografia românească din toate timpurile.

Astăzi e momentul să ne întoarcem la luciditate și sinceritate.

Le datorăm măcar atât sărmanilor care s-au prăpădit în incendiul de la Colectiv sau în împuțitele spitale românești în perioada ulterioară tragediei.

Acolo s-a ajuns pentru că mulți aleg să treacă lucrurile sub preș, așa că voi vorbi fără opreliști despre acest film.

În primul rând, dincolo de ambiguitatea criteriilor celor de la Academia Americană de Film, de ce este colectiv nominalizat atât la categoria Documentar, cât și la Film internațional?

Simplu, pentru că nu este un documentat pursânge, ci o docu-dramă.

Nu este (doar) despre fapte, ci și despre lamentații, fatalism și patetism.

Excelent generate, trebuie spus neapărat.

Ca și Thomas Vintergberg în Druk, Alexander Nanau uzează masiv de cadre apropiate și prelungi de figuri umane, dar nu într-un mod intruziv, ci unul curat, expresiv, chiar și în cele mai patetice momente.

Cu toate acestea, danezul a fost nominalizat pentru regie, în dauna lui Aaron Sorkin (The Trial of the Chicago 7) sau Florian Zeller (The Father). Încurcate sunt căile Oscarului.

Probabil vă întrebați de ce tot pomenesc de patetism.

Pentru că e o stare omniprezentă în colectiv.

Filmul are două părți distincte:

Una îl urmărește pe Cătălin Tolontan și pe ai lui investigatori de la Gazeta Sporturilor în demascarea mizeriei patologice și umane a sistemului sanitar românesc (inclusiv cataclismicul scandal Hexi Pharma, care a hrănit discuțiile de la colțul blocului vreo săptămână și ceva).

În bucata asta se distinge cel mai bine meșteșugul lui Alexander Nanau. Spre surprinderea (și plăcerea) mea, m-a trimis cu gândul la pelicule marcante de gen, precum All the President’s Men, Spotlight sau ruda directă Icarus.

Nu lipsesc, însă, momente de intensă reflecție ale jurnaliștilor, care, ați ghicit, mi s-au părut patetice.

Partea a doua o cotește spre un fel de thriller politic care pufnește sarcastic, în care protagonist devine Vlad Voiculescu, cu cele bune și mai puțin bune pe care am avut ocazia să i le descopăr.

L-am regăsit pe același tip inimos care a construit minunatul Magicamp, pe tânărul idealist și modern în educație, pe ministrul care a băgat un pic bățul în gardul acestui lagăr de concentrare al medicinei românești.

Dar vorbește mult!

El și ai lui trăncănesc într-una despre cum să elaboreze un comunicat de presă sau cum să dea replică scorpiei de Firea.

Băieți, ați avut șase luni să populați spitalele românești cu cât mai mulți oameni de bine, să dați de pământ cu satrapii care conduc unitățile astea ca pe o feudă și, mai ales, să îi îndemnați să iasă la iveală aceia care aleg să nu tacă!

Iar voi erați adunați într-o cămăruță și stăteați cu nasurile în telefoane!

Și vă mai mirați că ați pierdut alegerile!

Apropo, dacă o lua colectiv vreun Oscar, ar fi un gest firesc din partea echipei lui Alexander Nanau să aibă alături pentru unul dintre acești avertizori de integritate, pe care anglo-saxonii îi numesc whistleblowers și pe care eu îi numesc simplu:

Eroi.

Patetismul nu lipsește nici în partea asta a colectiv, iar o scenă anume m-a amuzat teribil:

Vlad Voiculescu merge la o discuție de taină cu mai-marii DNA-ului.

Laura Codruța Kövesi beneficiază de un tratament filmic de invidiat – mascată de un spătar impozant de scaun, nu i se întrezărește decât un crâmpei din coafura băiețoasă pe care i-o știm și un pic profilul.

Parcă și văd apărând peste ani un spin-off de colectiv, având-o drept protagonistă.

Dacă tot am învățat să facem filme în stil american, să procedăm și la exploatarea de rigoare.

Nu voi ca să închei fără a menționa și o alegere stilistică foarte inspirată.

Deși aproape disjuncte, cele două fire narative sunt unite de o cromatică gri-albăstrui, ca de Picasso temperat, o tonalitate care adecvată luptei pe care o avem de dat în țara asta.

Situația nu e neagră ca pana corbului, dar de roz nici vorbă.

Acestea fiind spuse, am ocazia de neuitat de a deschide oficial sezonul 2021 al Oscarurilor cu un film românesc.

Hai sănătate, că-i mai bună decât toate!

Sursă imagini: www.cinemagia.ro.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

Glorie răzuită de pe o capodoperă

Vă rog să vă uitați la imaginea de mai sus.

Nu ca să smulg laude, ci pentru a sublinia un aspect esențial în prezentarea peliculei Mank a lui David Fincher.

Pentru mine, Citizen Kane nu este doar un film mare, este un film de suflet.

Un film pe care l-am văzut de multe ori, inclusiv însoțit de comentariile unor Roger Ebert sau Peter Bogdanovich.

Un film pe care l-am răsucit din toate părțile, care și-a dezvăluit la fiecare vizionare noi detalii și simboluri, pe care le-am dibuit singur sau ghidat de alții.

Un film căruia nu îi poți găsi un înțeles definitiv, iar tocmai acesta este marele său înțeles.

În atare condiții, am putut să absorb cât mai multe dintre trimiterile intertextuale din producția cea recentă.

Am surâs la micile scene care le recreează pe cele din Citizen Kane, am identificat așa-zisele surse de inspirație ale situațiilor și personajelor, am prins conturul narativ prin care protagonistul se dezvăluie psihologic din interacțiunile cu alții, am regăsit jocul luminii și umbrelor și construirea cadrelor.

Însă, dacă tai acest cordon ombilical, prin care Mank își trage mult din seva sa creativă, filmul rămâne cam golaș și dezorientat.

În dulcele spirit al revizionismului pe care Hollywood-ul l-a manifestat întotdeauna, dar care a luat amploare recent, narațiunea modernă nu îl mai urmărește pe cineastul polivalent Orson Welles, ci pe scenaristul Herman J. Mankiewicz, care a venit cu scheletul inovator al poveștii devenită ulterior Citizen Kane.

Aici se cuvine a face o precizare. Deși Mank e destul de convingător în a vinde ipoteza că personajul jucat aici de Gary Oldman este principalul autor, există dovezi multiple, printre care o versiune a scenariului cu peste două sute de adnotări ale lui Orson Welles, că acesta din urmă și-a pus amprenta decisivă asupra formei finale a ce se spune și se întâmplă în producția din 1941.

Până la urmă, pe cine a prigonit William Randolph Hearst mai mult: pe Orson Welles sau pe Herman J. Mankiewicz, Iuda care a dat din casa unde a mâncat o pâine cu caviar o bucată bună de timp?

În plus, dacă urmărești filmografia ulterioară a lui Welles, cu stilistica, emfaza, egocentrismul și ambiguitățile ei, paternitatea capodoperei din 1941 nu mai e subiect de dubiu.

Citizen Kane este al lui Orson Welles.

După ce am clarificat această controversă, mai e ceva prin care Mank poate viețui pe cont propriu?

Răspunsul este un da cu oarecare mențiuni.

Hollywood-ul reconstituit de David Fincher este unul în care politica este bine impregnată, dar cu o ideologie inversă. Dominată de marii moguli ai studiourilor, precum David o. Selznik, Louis B. Mayer sau Irving Thalberg, lumea filmului este una a exploatării și manipulării, iar orice inițiativă de stânga e atacată cu ferocitate.

În acest univers al butaforiei și petrecerilor luxoase se mai găsește câte un Don Quijote deloc glorios, precum Mankiewicz al lui Oldman.

Alcoolic înveterat, condeier cinic, scenaristul este și un soț tandru sau un coleg plin de compasiune, în special față de de masa celor care trudesc și nu se regăsesc pe niciun afiș.

Fiecare dintre aceste felii ale personalității sale se relevă treptat și uneori chiar contradictoriu, iar aici nu mă sfiesc să laud inteligența cu care scriitura lui Jack Fincher a refăcut cel mai important și înălțător mesaj din Citizen Kane.

Că un om este un poliedru din care fiecare dintre noi nu vede decât o latură, două.

Modul strălucit cum Gary Oldman duce toată această încurcătură de emoții amestecate este principala calitate cu care Mank încearcă să iasă de sub umbra uriașă a operei la care se referă.

Cu el și cu Amanda Seyfried, filmul poate spera la o posteritate independentă. Dacă în privința protagonistului, suntem discret manipulați în a-l plăcea în ciuda defectelor, în ceea ce o privește pe ea, avem libertatea de a alege.

E o starletă mediocră și prostuță, ținută în lumina reflectoarelor de patronajul unui bătrân bogat și influent?

Sau e un suflet măcinat de dorința de a reuși, dar și de dorința de a fi autentic?

Acul impresiei variază, iar interpretarea lui Seyfried (poate cea mai sigură din viitoarele nominalizări la care filmul râvnește) îi dă câte un zvâc în ambele direcții.

Spuneam mai sus că un spectatorr care n-are treabă cu Citizen Kane ar privi Mank cam chiorâș.

Însă membrii Academiei au o pasiune pentru creațiile despre propria lor lume, așa că ne vom întâlni cu acest film la Oscarurile de la anul.

Mizez cu un grad ridicat de certitudine pe scenariul original, care beneficiază de argumentul unei povești de sprijin de toată frumusețea (scris de Jack Fincher, decedat între timp, acum mai bine de douăzeci de ani și pus în scenă de însuși fiul său), și pe Amanda Seyfried la cea mai bună actriță în rol secundar.

La secțiunea actor în rol principal, vreo trei locuri sunt deja arvunite (Sir Anthony Hopkins, Delroy Lindo, Chadwick Boseman), așa că Oldman are de muncit pentru o nominalizare.

Bănuiesc că David Fincher o să apară pe lista regizorilor, precum și multe dintre aspectele tehnice pe care le asamblează cu multă știință și precizie.

Iar filmul va concura negreșit pentru premiul suprem.

Îl și merită?

Cu riscul de a părea urâcios, o să spun că, dacă n-a câștigat Citizen Kane în 1942, ar fi o nedreptate să triumfe o odrasla vitregă a sa în 2021.

Cât de abscurd poate ajunge Hollywood-ul?

Nu e nevoie să răspundeți.