Nu scriu despre Roma sub influenta psihotropa a mancarii abundente de Craciun, ci bazandu-ma pe previziuni facute de experti, pe deja anuntatele nominalizari la Globurile de Aur si pe valoarea peliculei in sine.

Filmul lui Alfonso Cuaron este opera unui artist care se stie atat de stapan pe abilitatile sale, incat poate sa aleaga un subiect banal, ba chiar un non-subiect am putea spune, sa se joace in jurul lui si sa il ridice pe veritabile culmi estetice.

Povestea este viata, cu linearitatea, dar si pulsiunile ei, filtrata prin personalitatea unei servitoare de origine indigena, intr-o familie de albi dintr-un Mexic al anilor ’70 ai secolului trecut.

Personajul Yalitzei Aparicio este unul memorabil, dar, paradoxal, cel mai putin realist din Roma. Bonomia si cvasi-sfintenia, supusa unor inutile incercari de ambiguizare, ale acestei femei, sunt redate cu o extraordinara naturalete de aceasta actrita care pare iesita din cursul nemilos al timpului (are doar 25 de ani!). Din cate se aude, categoria cea mai buna actrita va fi cea mai disputata la Oscarurile de la anul, asa ca nu stiu daca Yalitza Aparicio va prinde vreo nominalizare, insa posteritatea ii va retine, fara indoiala, zambetul ingenuu si aerul serafic.

In jurul sau, insa, apar si dispar personaje care, prin ambivalenta manifestarilor, se apropie imperceptibil de realitate. Exemple sunt numeroase, insa cel mai marcant este al Marinei de Tavira in rolul mamei copiilor pe care protagonista ii ingrijeste cu abnegatie. Sunt momente cand manifestarile ei trimit Roma pe o panta ideologica socialista: stapanii sunt nevrozati, servitorii sunt senini, dar si altele cand simpatizezi cu dramele pe care le are de infruntat si chiar ii admiri vag puterea de a merge mai departe.

Toate aceste zbateri umane au un asa aer banal, incat nu e de mirare ca multi vad in Roma un film in care nu se intampla nimic consistent. Intr-un fel, asa si este, iar Alfonso Cuaron nu pare a ascunde faptul ca scopul sau este de fapt de a-si desfasura panoplia de calitati tehnice si estetice si sa se joace cu nerusinare cu emotiile noastre.

Am avut ocazia sa vad Roma in timp ma aflam in vizita intr-o mare capitala europeana si am fost condamnat sa remarc ca multe dintre statiile de metrou de acolo erau tapetate cu imagini din film. Inainte de vizionare, imi dadeau doar impresia unor reclame; dupa ce am trecut prin aceasta unica experienta cinematografica, fiecare dintre ele imi aparea ca un tablou din expozitia tematica a unui mare artist, fiecare imi trezea o amintire sau imi facea sa imi zvacneasca psihicul intr-un fel.

Insa Roma este mai mult decat o colectie de poze reusite. Ce m-a impresionat mai abitir este impecabila miscare scenica – intr-un cadru compus cu grija si filmat prelung au loc subtile deplasari, rotatii sau rearanjari, care confera delicii atat atentiei active, cat si celei contemplative.

Am niste cunostinte care au cazut victima lentorii deliberate si caracterului aparent nespectaculor al filmului si l-au lasat balta la jumatate, nestiind ca s-au vaduvit astfel de cateva scene care au loc in a doua parte, scene in care Cuaron isi bruscheaza cu buna stiinta spectatorul, atat prin imagini fara perdea, cat si prin oroare indusa. Le-am spus si nu m-au crezut si poate ca e mai bine pentru ei. Persoana alaturi de care am vazut Roma a plans un pic la un moment dat.

Se contureaza astfel marele duel de la anul la categoria cel mai bun regizor: de o parte a ringului, Bradley Cooper, avand drept sprijin vitalitatea actorului trecut de partea cealalta a camerei si interpretarile magnifice pe care le-a dirijat, de cealalta, Alfonso Cuaron, desavarsit estet si mare manipulator.

Unul dintre ei va pierde, din pacate, insa noi, privitorii, am castigat de doua ori.