Cursa pentru Oscar in 2019 – Cine trece linia de sosire?

By Iulian in Filme 0 Comment

In noaptea aceasta o noua cursa catre Oscaruri isi va afla castigatorii, asa ca nu puteam sa ratez ocazia de a-mi dezvalui melanjul de preferinte si previziuni, pentru ca tocmai in discrepantele dintre acestea si rezultatele reale rezida placerea.

Cel mai bun actor in rol principal – Rami Malek e favorit, insa nu si al meu, desi i-am savurat interpretarea, care ridica Bohemian Rhapsody din apele tulburi ale mediocritatii; tot mai trag speranta ca i se va recunoaste lui Bradley Cooper meritul pentru tot ce a facut in A Star Is Born, unde canta chiar el, spre deosebire de rivalul din pole position.

Cea mai buna actrita in rol principal – Oscarurile decernate un pic onorific sunt subiect de controversa, insa lui Glenn Close merita sa ii fim recunoscatori pentru o cariera formidabila; altminteri, aceasta categorie este cea mai disputata, oricare concurenta fiind demna de o statueta, desi, daca e sa o aleg doar pe una dintre ele, in mod cert aceea ar fi Melissa McCarthy.

Cel mai bun actor in rol secundar – aici sunt impacat cu orice rezultat, pentru ca, daca nu e Mahershala Ali, superb in Green Book, poate fi Richard E. Grant, asijderea in Can You Ever Forgive Me? sau chiar Sam Eliott, grav si emotionant in fiecare scena din A Star is Born in care apare.

Cea mai buna actrita intr-un rol secundar – Regina King porneste cu prima sansa, insa eu tot pentru Amy Adams trag nadejde, socotind ca Emma Stone si Rachel Weisz isi fura una alteia sansele, asa cum si-o trag la gioale si in The Favourite.

Cel mai bun regizor – aici voi face alegerea inedita de a nu da niciun nume, pentru ca fiecare dintre cei nominalizati are merite anume si propune o stilistica aparte.

Cel mai bun scenariu original – se spune ca bataia ar fi intre The Favourite si Roma, insa a mea interioara este intre cel savuros pana la beatitudine din Green Book si cel intepator pana la aciditate vitriolanta din Vice.

Cel mai bun scenariu adaptat – aici sustin doua filme, Can You Ever Forgive Me? si A Star Is Born, dar nu voi avea nimic de comentat cand statuteta ii va reveni veteranului Spike Lee pentru BlacKkKlansman.

Cea mai buna imagine – probabil ca v-ati prins ca Roma, desi potential campion absolut, nu este si al meu personal, insa la ceasta categorie premiul ii revine fara doar si poate.

Cel mai bun montaj – initial nu ma puteam hotari intre cel putin trei filme care mi-au placut, insa Vice imi tot reapare aminte, asa ca ma indrept catre el.

Cele mai bune efecte speciale – hai sa premiem si pe First Man cu ceva, pentru ca este un film remarcabil, iar astfel il incurajam pe Damien Chazelle sa isi continue fulminanta cariera.

Cel mai bun cantec – asta e mai mult o gluma, bineinteles ca o sa castige Shallow, in care Lady Gaga si Bradley Cooper (vezi mai sus) canta minunat.

Cel mai bun film strain – nu o sa spun ca Roma este castigator, pentru ca mai avem Zimna wojna, tot alb-negru, tot cu regizor nominalizat, dar, indraznesc sa spun, cu mai multa viata, iar sora mea, in ale carei gusturi am incredere, a fost incantata de Manbiki kazoku (Shoplifters/ O Afacere de familie).

Cel mai bun film de animatie – cititi ce scriam despre Spider-Man: Into the Spider-Verse si discutie e cam gata.

Cel mai bun film – probabil o sa ia Roma, as vrea sa ia Green Book, iar pardalnica de imaginatie ma ispiteste cu un premiu ex-aequo intre Vice si BlacKkKlansman, care ar face America great again.

2019 a fost un an interesant, variat ca o metropola cosmopolita, sa vedem ce ne va aduce douazeci-douazeci.

Cursa pentru Oscar in 2019 – The Favourite

By Iulian in Filme 0 Comment

Bineinteles, politica de la Oscaruri este la locul ei si in ceea ce priveste The Favourite, insa acum sub-tema nu este discriminarea, ci ambivalenta sex-putere, doua pulsiuni umane care se confunda adeseori.

Yorgos Lanthimos si-a faurit in timp o stilistica pe care o vad foarte similara celei a lui Alejandro Gonzalez Inarritu: stralucit tehnician si sadic inteligent, care reliefeaza laturi neplacute ale naturii umane, unele pe care nu prea le agreem, tocmai pentru ca ne recunoastem in ele.

The Favourite ar fi putut foarte bine sa se intituleze All about Eve, nu doar pentru ca protagonistele sunt niste aprige urmase ale consoartei lui Adam si uzeaza de acel arsenal care le este specific numai lor, dar si pentru ca intriga o urmeaza pe aceea a peliculei lui Joseph L. Manckiewicz: femeia consacrata ia sub obladuire pe una mai tanara si aparent ingenua, dar care nutreste o mare ambitie si care i se substituie treptat in ierarhia pe care cea dintai o domina.

Triunghiul concupiscento-politic pe care se construieste aceasta macabra parabola a puterii este compus din Olivia Colman drept maladiva Queen Anne, Rachel Weisz drept autoritara Lady Sarah si Emma Stone drept
scorpia camuflata Abigail. Initial, categorisirea rolului Oliviei Colman drept principal fata de cele ale partenerelor de ecran, trecute la secundar, mi s-a parut doar o gaselnita pentru a nu se submina una pe alta in lupta pentru Oscar, asa cum o fac si in universul fictiv.

Insa partitura reginei se dezvaluie treptat, iar caracteru-i caricatural initial capata nuante, pe care suntem lasati sa le ghicim de excelenta retinere in mijloace de expresie a Oliviei Colman.

Cei doi poli de putere au exprimari artistice diferite; e lesne de observat ca Emmei Stone ii revine bucata mai suculenta si mai bogata in scene adorabil de odioase, insa asta nu ii scade din merite lui Rachel Weisz. Dimpotriva, aceasta ne ofera o interesanta pendulare intre feminitate si ipostaza vag androgina, spre deosebire de rivala, care uzeaza exclusiv de tertipuri femeiesti.

Scenariul lui Deborah Davis si Tony McNamara le ofera replici acide, insidioase si inteligente la tustrele, dar si celor cateva personaje masculine care, de remarcat, nu par niciodata a fi stapanii acelei lumi, asa cum ne-a invatat istoria ca s-ar fi petrecut lucrurile in acea perioada. The Favourite devine astfel si un manifest feminist revizionist si, de ce nu, necesar.

La inceput l-am asemuit pe Yorgos Lanthimos cu Alejandro Gonzalez Inarritu, insa, daca ma refer strict la modul cum a regizat acest film, o alta comparatie devine inevitabila: cu Barry Lyndon, acea capodopera injust ignorata a lui Stanley Kubrick. Si perioada istorica este similara, dar si preocuparea pentru lumini si umbre, aici uneori prea apasata, dar care si genereaza momente memorabile, precum silueta fantomatica a lui Rachel Weisz, invaluita de un clar-obscur a la Georges de la Tour. Ca si in cazul marelui rival de anul acesta, Alfonso Cuaron, se simte si la Lanthimos dorinta a arata ce meserias este. Si este, n-ai ce spune.

The Favourite este campion la nominalizari (are zece, egalat fiind doar de Roma), insa ramane de vazut cate se vor concretiza. Depinde de cat de tare au stomacul membrii Academiei.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

Cursa pentru Oscar in 2019 – Black Panther

By Iulian in Filme 0 Comment

Astazi s-au anuntat nominalizarile la Oscar pentru 2019 si tot azi incep si eu analiza peliculelor angrenate in cursa pentru statuete.

Pardalnica de curiozitate nu mi-a dat pace si, consultand previziuni variate, am stiut din timp care vor fi multe dintre acestea, asa ca pe unele le-am vazut deja si le-am trecut prin filtrul mintii (puteti gasi link-uri catre recenziile aferente la finalul acestui articol).

In mod oficial, deschid chibitatul pentru cursa Oscarurilor de anul acesta cu Black Panther, filmul care ma intereseaza cel mai putin, atat de putin, incat, desi l-am vazut primul, n-am considerat ca merita luat la puricat pana acum, cand am constatat ca este bagat in seama exagerat de mult.

Stiind ce istoric de tendinte socio-culturalo-politice au membrii Academiei, nu e chiar de mirare ca Black Panther si-a gasit un loc in galeria cea mai ilustra, a peliculelor nominalizate pentru Oscarul suprem. Asa cum se spunea despre A Gentleman’s Agreement, este un film mai degraba important, decat unul mare.

Vedem manifestandu-se o multipolizare a omenirii, in care valorile si universurile fictive ale albilor anglo-saxoni si europeni nu mai sunt general valabile si in care isi gasesc locul si expresii ale unor alte civilizatii.

Black Panther este expresia popcornizata a conceptului de „Négritude”, a redesteptarii Africii negre si a revendicarii de catre aceasta a contributiei pe care o are la civilizatia umana. Privit prin aceasta perspectiva, filmul regizat de Ryan Coogler este laudabil, dar sa nu uitam ca Oscarurile, controversate cum sunt ele, mai trebuie sa aclame si calitati estetice si intelectuale, iar aici am niste obiectii majore.

Nu plecati urechea la aceia care deplang lipsa nominalizarilor la unele categorii importante, precum regia sau scenariul. Black Panther este realizat ca orice film cu super-eroi, adica beneficiind de investitii masive in tot ce inseamna efecte speciale si alte briz-briz-uri (costume, decoruri), iar toate acestea si-au gasit recunoasterea. Insa Ryan Coogler nu e Alfonso Cuaron, sa te socheze, sau Pawel Pawlikowski, sa te incante. Treaba lui este sa puna in scena un spectacol colorat si exploziv si atat.

Cat despre scenariu, sa ma iertati, cu toate mesajele de critica si auto-critica, povestea din Black Panther este un talmes balmes anacronic de tehnologie si practici tribale, cu momente ale actiunii impecabil de conventionale.

Da, actorii sunt alesi bine si isi fac treaba, insa nici aici nu se pune problema de nominalizari. De apreciat ca, desi in societatile traditionale africane femeia are un status inferior barbatului, in film nu e nicio diferenta de charisma intre partea masculina – Chadwick Boseman si Michael B. Jordan – si cea feminina – Danai Gurira si Letitia Wright (careia ii revin cele mai haioase si inteligente replici). Mai titratii Lupita Nyong’o si Daniel Kaluuya sunt utilizati la un randament de 10% din potential, iar asta e inca un argument pentru subtirimea scenariului.

Pentru impatimitii de filme cu super-eroi, faptul ca Black Panther e acolo, printre filmele importante ale anului, trebuie sa fie ceva remarcabil.

Pentru mine este inca o dovada ca Oscarurile nu se dezmint si lasa si politica sa-si bage coada. Dar, pana la urma, unde nu se intampla asta?

Sa ne bucuram asadar, s-a dat startul oficial in cea mai tare intrecere cinematografica a mapamondului!

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Se incinge cursa Oscarurilor!

By Iulian in Filme 0 Comment

Nu scriu despre Roma sub influenta psihotropa a mancarii abundente de Craciun, ci bazandu-ma pe previziuni facute de experti, pe deja anuntatele nominalizari la Globurile de Aur si pe valoarea peliculei in sine.

Filmul lui Alfonso Cuaron este opera unui artist care se stie atat de stapan pe abilitatile sale, incat poate sa aleaga un subiect banal, ba chiar un non-subiect am putea spune, sa se joace in jurul lui si sa il ridice pe veritabile culmi estetice.

Povestea este viata, cu linearitatea, dar si pulsiunile ei, filtrata prin personalitatea unei servitoare de origine indigena, intr-o familie de albi dintr-un Mexic al anilor ’70 ai secolului trecut.

Personajul Yalitzei Aparicio este unul memorabil, dar, paradoxal, cel mai putin realist din Roma. Bonomia si cvasi-sfintenia, supusa unor inutile incercari de ambiguizare, ale acestei femei, sunt redate cu o extraordinara naturalete de aceasta actrita care pare iesita din cursul nemilos al timpului (are doar 25 de ani!). Din cate se aude, categoria cea mai buna actrita va fi cea mai disputata la Oscarurile de la anul, asa ca nu stiu daca Yalitza Aparicio va prinde vreo nominalizare, insa posteritatea ii va retine, fara indoiala, zambetul ingenuu si aerul serafic.

In jurul sau, insa, apar si dispar personaje care, prin ambivalenta manifestarilor, se apropie imperceptibil de realitate. Exemple sunt numeroase, insa cel mai marcant este al Marinei de Tavira in rolul mamei copiilor pe care protagonista ii ingrijeste cu abnegatie. Sunt momente cand manifestarile ei trimit Roma pe o panta ideologica socialista: stapanii sunt nevrozati, servitorii sunt senini, dar si altele cand simpatizezi cu dramele pe care le are de infruntat si chiar ii admiri vag puterea de a merge mai departe.

Toate aceste zbateri umane au un asa aer banal, incat nu e de mirare ca multi vad in Roma un film in care nu se intampla nimic consistent. Intr-un fel, asa si este, iar Alfonso Cuaron nu pare a ascunde faptul ca scopul sau este de fapt de a-si desfasura panoplia de calitati tehnice si estetice si sa se joace cu nerusinare cu emotiile noastre.

Am avut ocazia sa vad Roma in timp ma aflam in vizita intr-o mare capitala europeana si am fost condamnat sa remarc ca multe dintre statiile de metrou de acolo erau tapetate cu imagini din film. Inainte de vizionare, imi dadeau doar impresia unor reclame; dupa ce am trecut prin aceasta unica experienta cinematografica, fiecare dintre ele imi aparea ca un tablou din expozitia tematica a unui mare artist, fiecare imi trezea o amintire sau imi facea sa imi zvacneasca psihicul intr-un fel.

Insa Roma este mai mult decat o colectie de poze reusite. Ce m-a impresionat mai abitir este impecabila miscare scenica – intr-un cadru compus cu grija si filmat prelung au loc subtile deplasari, rotatii sau rearanjari, care confera delicii atat atentiei active, cat si celei contemplative.

Am niste cunostinte care au cazut victima lentorii deliberate si caracterului aparent nespectaculor al filmului si l-au lasat balta la jumatate, nestiind ca s-au vaduvit astfel de cateva scene care au loc in a doua parte, scene in care Cuaron isi bruscheaza cu buna stiinta spectatorul, atat prin imagini fara perdea, cat si prin oroare indusa. Le-am spus si nu m-au crezut si poate ca e mai bine pentru ei. Persoana alaturi de care am vazut Roma a plans un pic la un moment dat.

Se contureaza astfel marele duel de la anul la categoria cel mai bun regizor: de o parte a ringului, Bradley Cooper, avand drept sprijin vitalitatea actorului trecut de partea cealalta a camerei si interpretarile magnifice pe care le-a dirijat, de cealalta, Alfonso Cuaron, desavarsit estet si mare manipulator.

Unul dintre ei va pierde, din pacate, insa noi, privitorii, am castigat de doua ori.

Acum chiar am dat startul in cursa Oscarurilor!

By Iulian in Filme 0 Comment

Daca referitor la First Man mai exista rezerve asupra impactului pe care il va avea in cursa pentru Oscarurile din 2019, despre A Star Is Born opiniile sunt unanime: va fi unul dintre favoriti.

Povestea nu este batatorita, ci de-a dreptul astfaltata: exista o versiune din 1937, cu Fredric March si Janet Gaynor (pe care multi inca o considera etalonul), una din 1954, cu James Mason si Judy Garland (despre care am scris aici), una din 1976, cu Kris Kristofferson si Barbra Streisand (cu care aceasta din 2018 are cele mai multe in comun) si, colateral, chiar The Artist al lui Michel Hazanavicius.

Asadar, originalitatea absoluta nu este nici pe departe un merit al acestei pelicule a lui Bradley Cooper, insa exista atatea altele, incat toate reverberatiile pe care le-a starnit sunt pe deplin justificate.

Bradley Cooper apartine unei lungi serii de actori inzestrati care au facut si pasul catre scaunul regizoral si o constatare generala e ca un astfel de cineast nou-nascut are un preaplin stilistic de dat, ingroasa tusele, ca sa fie sigur ca ii iese ce si-a propus. Cooper nu face exceptie de la acest zel de neofit, insa aspectele pe care s-a gandit sa le accentueze i-au iesit bine si foarte bine.

Rapid se remarca faptul ca Bradley Cooper regizorul este indragostit de figura omeneasca, in dulcele stil clasic al lui Ingmar Bergam sau chiar in cel inventiv din punct de vedere al unghiurilor al lui Wong Kar Wai. Nimic rau in asta, mai ales ca astfel de prim-planuri prelungi alterneaza cu scene dinamice din punct de vedere sonor si vizual, montate cu mult fler.

Insa reusita-i cea mare este ansamblul de interpretari extraordinare. Ca protagonist macinat de vicii, dar cu o autentica pasiune pentru muzica si capabil de simtaminte curate, Bradley Cooper se ridica la inaltimea unui Jeff Bridges in Crazy Heart (e greu sa nu gasesti asemanari intre cele doua partituri), ba chiar pluseaza cu unele momente de superba afectiune si admiratie fata de talentul colegei de ecran. Specialistii il considera favorit la Oscarul pentru rol principal, insa stiind ca are predecesori ilustri cu profiluri similare (Bridges pe care l-am amintit mai sus, dar si Robert Duvall in Tender Mercies), nu ma aventurez prea departe cu pronosticurile, desi a-l vedea cu statueta in mana nu m-ar deranja deloc. Mai ales ca el insusi canta si o face excelent.

Ne intoarcem la Bradley Cooper regizorul si ne scoatem palaria cu boruri largi in fata modului cum a exploatat imensele capacitati artistice ale acestei unice Lady Gaga: o voce minunata, pe care n-am remarcat-o niciodata atat de pregnant, imbinata cu uimitoare disponibilitati dramatice, toate pe fondul unei naturaleti adorabile (si sa nu uitam ca e campioana la extravagante). Gestul cu profilul care ii scoate in evidenta nasul este un veritabil imn inchinat frumusetii imperfecte.

Reactiile chimico-emotionale dintre cei doi sunt intense, iar cand canta devin de-a dreptul entuziasmante. Si iar ma intorc la Bradley Cooper regizorul si la o alta distinctie ce i se cuvine: modul cum muzica exceptionala este integrata unei povesti ambitoase, in care se strecoara, pe langa clasica sageata la adresa lumii show-biz-ului, si consideratii despre impactul copilariei disfunctionale si a vesnicei confruntari intre liber arbitru si conditionare in cazul dependentilor de diverse substante.

Distributia care ii inconjoara pe cei doi magnifici protagonisti face treaba excelenta, fara exceptie. Se distinge, bineinteles, Sam Elliott, despre care indraznesc sa afirm ca ii revin cele mai adanci replici, dintre care una, rostita cu o superba gravitate spre finalul filmului, aduce un subtil omagiu celorlalte ecranizari ale acestei povesti si arata de ce era si aceasta necesara:

Pentru ca este despre perpetuul motorul omenirii – dragostea – si dusmanii care ii stau in cale.

Mai e mult pana departe, insa nu ma pot abtine sa nu fac o socoteala preliminara.

Cel mai bun film, cel mai bun regizor, cel mai actor intr-un rol principal, cea mai buna actrita intr-un rol principal, cel mai bun actor intr-un rol secundar, cel mai bun scenariu adaptat, cea mai buna coloana sonora, cel mai bun montaj, cea mai buna scenografie, cea mai buna melodie (daca nu chiar doua).

Potentiale nominalizari la Oscar care, concretizate, pot face istorie pentru Bradley Cooper si pentru al sau A Star is Born.

Primii pasi catre Oscarurile din 2019

By Iulian in Filme 0 Comment

That’s one small step for a man, one giant leap for mankind.

Un citat aproape la fel de celebru precum „Iarna nu-i ca vara” al lui Train Basescu, insa mai contestat de catre sceptici.

A pasit sau nu Neil Armstrong pe Luna?

Eu, unul, inclin sa cred ca da, insa First Man poate oferi argumente ambelor parti, fapt care in sine este o calitate de ordin artistic.

Copilul-minune al regiei hollywood-iene, Damien Chazelle (Whiplash, La La Land) dovedeste o intelepciune precoce, intelegand ca, daca se aventureaza in spatiu, nu o face pe un taram cinematografic virgin, ci batatorit de productii remarcabile precum Gravity, Interstellar sau The Martian.

Ca urmare, caracterul romantic si spectaculos al interactiunii omului cu spatiul cosmic este inlocuit aici cu o abordare agitat-centrifuga, in care se accentueaza trairile fizice si psihice ale astronautilor in capsula claustrofoba.

Scena de inceput este ilustrativa si devine standard pentru ce urmeaza, iar eu mi-aduc aminte cu amuzament (acum, ca atunci nu imi ardea de asta) cum a receptat migrena mea invartelile aiuritoare din acele prime minute.

Din punct de vedere al dramatismului, lui Damien Chazelle ii ies impecabil avatarurile si sacrificiile cosmonautilor, ceea ce invita la o sfiala admirativa fata de aceasta tagma profesionala in care doar cei mai inzestrati pot patrunde, dar si la interogatia:

Daca a fost asa de greu, chiar au reusit astia sa ajunga pe Luna?

Ca orice biografie care se respecta, First Man are si o pronuntata latura umana. Preocuparea in aceasta directie e pasibila oricand sa genereze melodrama inutila, insa Chazelle stie foarte bine si sa lucreze cu actorii, iar cei pe care i-a avut la dispozitie s-au pliat impecabil pe sarcinile ce le reveneau.

Ryan Gosling are in general un mod discret de a-si compune reactiile; pornind de la asta, a reusit sa redea un reusit portret al unui introvertit ambitios, dedicat muncii, dar si prietenilor si familiei, si macinat de tragediile care ii brazdeaza viata.

Momentele cand First Man isi depaseste simpla conditie de biografie discret encomiastica nu pot fi decat acelea in care Gosling interactioneaza cu sotia de pe ecran, interpretata cu o inspiratie la fel de retinuta, insa chiar mai expresiva, de catre Claire Foy. Minunatii ei ochi mari sunt oglinda a tot ce simte o persoana condamnata sa astepte, sa spere si sa sufere de pe margine.

Il inteleg pe Damien Chazelle: cand ai asemenea ochii in fata camerei, nu te poti abtine sa nu prelungesti prim-planul si sa te apropii de ei.

Bineinteles, exista si scena aselenizarii, compusa cu atata maiestrie si suspans, incat controversa paleste. Acumularea emotionala a personajelor, dar si a privitorului, este rasplatita cu imagini de o frumusete sublima.

De acum inainte, o sa ma uit la Luna un pic altfel.

O s-o simt mai aproape, pentru ca o particica din noi e acolo.

Calitatea incontestabila a acestui film, precum si aparitia lui pe diverse site-uri care prognosticheaza cursa pentru Oscaruri, imi dau motive sa cred ca il vom regasi in competitia pentru statuetele din 2019.

Ramane de vazut daca va fi un jucator la masa cea mare sau la cele mai mici din preajma.