Daca intrecerea pentru Oscarurile de anul acesta ar fi o vinoteca, am fi avut multe licori foarte dulci, dedicate discriminarii, si vreo doua cupaje demi-seci cu buchet de politica.
Intre acestea, Can You Ever Forgive Me? ar fi un Cabernet Sauvignon vinificat in sec, foarte sec, cu taninuri care iti pungesc psihicul intr-un mod pe care il apreciezi doar daca esti un pic cunoscator.
Nu imi arog vreun merit aparte in acest sens, insa sunt convins ca nu gresesc cu nimic spunand ca filmul regizat de Marielle Heller nu are cum sa placa oricui, pentru ca nu este propune nimic placut in primul rand.
Protagonista este o scriitoare scapatata, antisociala si alcoolica, iar Melissa McCarthy, deloc sfioasa in a-si etala gabaritul, desfasoara un ansamblu superb de reactii care o fac aproape detestabila.
Partenerul de ecran, un la fel de magnific Richard E. Grant (ma apuca nostalgia gandidu-ma ca mi l-aduc aminte din Hudson Hawk, unde juca un maladiv rol negativ), este alunecos, concupiscent, la fel de dedat bauturii si amuzant doar pana cand nu devine la randu-i detestabil.
Trama narativa a peliculei o urmareste pe anti-eroina intr-o epopee a falsului (plastografiaza scrisori ale unor personalitati si exploateaza credibilitatea unor naivi), care ii sporeste aura luciferica.
Si, totusi, in ciuda acestor ample motive sa ne displaca personajele si actiunile lor, Can You Ever Forgive Me? nu repugna, ci ofera o dureroasa lectie despre singuratate si amaratele ei remedii, despre ambitia condeierului si precara sa conditie intr-o lume care pune profitul pe primul loc si despre ce inseamna un film bun.
Nu mare, nu coplesitor, ci doar bun.
Bun si necesar.
Poate o sa vi se para ciudat, insa si pe acest film o sa-l scot din cursa Oscarurilor si o sa-l bag in aceeasi categorie cu Green Book – de pus pe rana.
Dar exista o deosebire mare intre ele: inainte sa punem balsamul reprezentat de duo-ul Viggo Mortensen – Mahershala Ali, avem nevoie sa sa facem infectia sa supureze cu tandemul alcoolic Melissa McCarthy – Richard E. Grant.
Insa exista si o asemanare, suprinzatoare: la ambele razi si te gandesti.
Umorul si reflectia, doua trasaturi care ne fac oameni, tocmai pentru ca le gasim de la zenitul la nadirul manifestarilor noastre.
