That’s one small step for a man, one giant leap for mankind.
Un citat aproape la fel de celebru precum „Iarna nu-i ca vara” al lui Train Basescu, insa mai contestat de catre sceptici.
A pasit sau nu Neil Armstrong pe Luna?
Eu, unul, inclin sa cred ca da, insa First Man poate oferi argumente ambelor parti, fapt care in sine este o calitate de ordin artistic.
Copilul-minune al regiei hollywood-iene, Damien Chazelle (Whiplash, La La Land) dovedeste o intelepciune precoce, intelegand ca, daca se aventureaza in spatiu, nu o face pe un taram cinematografic virgin, ci batatorit de productii remarcabile precum Gravity, Interstellar sau The Martian.
Ca urmare, caracterul romantic si spectaculos al interactiunii omului cu spatiul cosmic este inlocuit aici cu o abordare agitat-centrifuga, in care se accentueaza trairile fizice si psihice ale astronautilor in capsula claustrofoba.
Scena de inceput este ilustrativa si devine standard pentru ce urmeaza, iar eu mi-aduc aminte cu amuzament (acum, ca atunci nu imi ardea de asta) cum a receptat migrena mea invartelile aiuritoare din acele prime minute.
Din punct de vedere al dramatismului, lui Damien Chazelle ii ies impecabil avatarurile si sacrificiile cosmonautilor, ceea ce invita la o sfiala admirativa fata de aceasta tagma profesionala in care doar cei mai inzestrati pot patrunde, dar si la interogatia:
Daca a fost asa de greu, chiar au reusit astia sa ajunga pe Luna?
Ca orice biografie care se respecta, First Man are si o pronuntata latura umana. Preocuparea in aceasta directie e pasibila oricand sa genereze melodrama inutila, insa Chazelle stie foarte bine si sa lucreze cu actorii, iar cei pe care i-a avut la dispozitie s-au pliat impecabil pe sarcinile ce le reveneau.
Ryan Gosling are in general un mod discret de a-si compune reactiile; pornind de la asta, a reusit sa redea un reusit portret al unui introvertit ambitios, dedicat muncii, dar si prietenilor si familiei, si macinat de tragediile care ii brazdeaza viata.
Momentele cand First Man isi depaseste simpla conditie de biografie discret encomiastica nu pot fi decat acelea in care Gosling interactioneaza cu sotia de pe ecran, interpretata cu o inspiratie la fel de retinuta, insa chiar mai expresiva, de catre Claire Foy. Minunatii ei ochi mari sunt oglinda a tot ce simte o persoana condamnata sa astepte, sa spere si sa sufere de pe margine.
Il inteleg pe Damien Chazelle: cand ai asemenea ochii in fata camerei, nu te poti abtine sa nu prelungesti prim-planul si sa te apropii de ei.
Bineinteles, exista si scena aselenizarii, compusa cu atata maiestrie si suspans, incat controversa paleste. Acumularea emotionala a personajelor, dar si a privitorului, este rasplatita cu imagini de o frumusete sublima.
De acum inainte, o sa ma uit la Luna un pic altfel.
O s-o simt mai aproape, pentru ca o particica din noi e acolo.
Calitatea incontestabila a acestui film, precum si aparitia lui pe diverse site-uri care prognosticheaza cursa pentru Oscaruri, imi dau motive sa cred ca il vom regasi in competitia pentru statuetele din 2019.
Ramane de vazut daca va fi un jucator la masa cea mare sau la cele mai mici din preajma.
