Primii pasi catre Oscarurile din 2019

That’s one small step for a man, one giant leap for mankind.

Un citat aproape la fel de celebru precum „Iarna nu-i ca vara” al lui Train Basescu, insa mai contestat de catre sceptici.

A pasit sau nu Neil Armstrong pe Luna?

Eu, unul, inclin sa cred ca da, insa First Man poate oferi argumente ambelor parti, fapt care in sine este o calitate de ordin artistic.

Copilul-minune al regiei hollywood-iene, Damien Chazelle (Whiplash, La La Land) dovedeste o intelepciune precoce, intelegand ca, daca se aventureaza in spatiu, nu o face pe un taram cinematografic virgin, ci batatorit de productii remarcabile precum Gravity, Interstellar sau The Martian.

Ca urmare, caracterul romantic si spectaculos al interactiunii omului cu spatiul cosmic este inlocuit aici cu o abordare agitat-centrifuga, in care se accentueaza trairile fizice si psihice ale astronautilor in capsula claustrofoba.

Scena de inceput este ilustrativa si devine standard pentru ce urmeaza, iar eu mi-aduc aminte cu amuzament (acum, ca atunci nu imi ardea de asta) cum a receptat migrena mea invartelile aiuritoare din acele prime minute.

Din punct de vedere al dramatismului, lui Damien Chazelle ii ies impecabil avatarurile si sacrificiile cosmonautilor, ceea ce invita la o sfiala admirativa fata de aceasta tagma profesionala in care doar cei mai inzestrati pot patrunde, dar si la interogatia:

Daca a fost asa de greu, chiar au reusit astia sa ajunga pe Luna?

Ca orice biografie care se respecta, First Man are si o pronuntata latura umana. Preocuparea in aceasta directie e pasibila oricand sa genereze melodrama inutila, insa Chazelle stie foarte bine si sa lucreze cu actorii, iar cei pe care i-a avut la dispozitie s-au pliat impecabil pe sarcinile ce le reveneau.

Ryan Gosling are in general un mod discret de a-si compune reactiile; pornind de la asta, a reusit sa redea un reusit portret al unui introvertit ambitios, dedicat muncii, dar si prietenilor si familiei, si macinat de tragediile care ii brazdeaza viata.

Momentele cand First Man isi depaseste simpla conditie de biografie discret encomiastica nu pot fi decat acelea in care Gosling interactioneaza cu sotia de pe ecran, interpretata cu o inspiratie la fel de retinuta, insa chiar mai expresiva, de catre Claire Foy. Minunatii ei ochi mari sunt oglinda a tot ce simte o persoana condamnata sa astepte, sa spere si sa sufere de pe margine.

Il inteleg pe Damien Chazelle: cand ai asemenea ochii in fata camerei, nu te poti abtine sa nu prelungesti prim-planul si sa te apropii de ei.

Bineinteles, exista si scena aselenizarii, compusa cu atata maiestrie si suspans, incat controversa paleste. Acumularea emotionala a personajelor, dar si a privitorului, este rasplatita cu imagini de o frumusete sublima.

De acum inainte, o sa ma uit la Luna un pic altfel.

O s-o simt mai aproape, pentru ca o particica din noi e acolo.

Calitatea incontestabila a acestui film, precum si aparitia lui pe diverse site-uri care prognosticheaza cursa pentru Oscaruri, imi dau motive sa cred ca il vom regasi in competitia pentru statuetele din 2019.

Ramane de vazut daca va fi un jucator la masa cea mare sau la cele mai mici din preajma.

Sezon de Oscar 2017 – La La Land

Nu o data v-am spus ca am o slabiciune pentru musical-uri. Asa ca nu e de mirare ca favoritul criticilor, La La Land, pelicula burdusita de nominalizari, este si al meu.

Insa spectacolul pus in scena de Damien Chazelle nu a profitat doar de inclinatiile mele catre acest gen si a venit cu o suma de calitati care s-au cristalizat asa cum se cuvine unui film mare: unele in timpul vizionarii, altele retrospectiv.

Nu trec multe minute si-ti dai seama ca regizorul a asimilat stilul vechilor productii si il recreeaza cu mici adaosuri contemporane. Pentru nostalgici, e mana cereasca, iar impotriva carcotasilor avem dexteritatea compunerii cadrelor si montajelor sunet-imagine, care sunt oricum, numai usor de realizat nu.

Nu lipseste nici binecunoscuta pasiune a lui Chazelle pentru jazz, pe care Ryan Gosling o asimileaza si o desfasoara cu atata intensitate, in special in scena cand ii explica Emmei Stone despre fineturile trompetistilor, incat, daca as fi fost femeie, si eu m-as fi inmorat de el.

Dincolo de culori, triluri si ametitoare succesiuni de imagini, frumusetea acestui film sta in relatia protagonistilor. Am mai cochetat cu ideea ca n-ar strica si o categorie a Oscarului de cuplu, iar dupa ce i-am vazut pe Emma Stone si Ryan Gosling impreuna, o simt ca pe o necesitate.

Chimia dintre cei doi e ca o reactie redox, intra multe trairi si ies multe trairi: de la sarcasmul primelor intalniri si gustul dulceag al inceputului de idila pana la fisurile generate de diferenta de succes profesional. El e credibil pana la identificare ca pianist incapatanat, ea e desavarsita ca actrita aspiranta, roasa de indoieli si insetata de afectiune.

Scenariul are o onestitate surprinzator de pregnanta in contextul unei pelicule construite, aparent, pentru divertisment si nu ocoleste pericolele care pandesc o fericire ce pare destinata eternitatii. Exista o scena esentiala, cea de la masa, in care, gratie interpretarilor stralucite ale celor doi, simti organic cum se naruie afectiunea, cum miracolul de care te atasasei pentru ca fusesei partas la nasterea lui se stinge. E inca o performanta pentru La La Land faptul ca a reusit sa imi aduca aminte de o bucatica din Citizen Kane.

Finalul filmului apartine categoriei de calitati care mi-au devenit mai clare pe masura ce La La Land s-a transformat din experienta imediata in memorie. Acel moment atinge un punct eteric de inalt, un punct in care frumusetea si tristetea nu se mai disting.

E despre ce a fost si ce ar fi putut sa fie, despre ce a disparut si despre ce va ramane mereu.

E despre viata, asa cum e ea.

Arrival

Hell or High Water