Astazi s-au anuntat nominalizarile la Oscar pentru 2019 si tot azi incep si eu analiza peliculelor angrenate in cursa pentru statuete.
Pardalnica de curiozitate nu mi-a dat pace si, consultand previziuni variate, am stiut din timp care vor fi multe dintre acestea, asa ca pe unele le-am vazut deja si le-am trecut prin filtrul mintii (puteti gasi link-uri catre recenziile aferente la finalul acestui articol).
In mod oficial, deschid chibitatul pentru cursa Oscarurilor de anul acesta cu Black Panther, filmul care ma intereseaza cel mai putin, atat de putin, incat, desi l-am vazut primul, n-am considerat ca merita luat la puricat pana acum, cand am constatat ca este bagat in seama exagerat de mult.
Stiind ce istoric de tendinte socio-culturalo-politice au membrii Academiei, nu e chiar de mirare ca Black Panther si-a gasit un loc in galeria cea mai ilustra, a peliculelor nominalizate pentru Oscarul suprem. Asa cum se spunea despre A Gentleman’s Agreement, este un film mai degraba important, decat unul mare.
Vedem manifestandu-se o multipolizare a omenirii, in care valorile si universurile fictive ale albilor anglo-saxoni si europeni nu mai sunt general valabile si in care isi gasesc locul si expresii ale unor alte civilizatii.
Black Panther este expresia popcornizata a conceptului de „Négritude”, a redesteptarii Africii negre si a revendicarii de catre aceasta a contributiei pe care o are la civilizatia umana. Privit prin aceasta perspectiva, filmul regizat de Ryan Coogler este laudabil, dar sa nu uitam ca Oscarurile, controversate cum sunt ele, mai trebuie sa aclame si calitati estetice si intelectuale, iar aici am niste obiectii majore.
Nu plecati urechea la aceia care deplang lipsa nominalizarilor la unele categorii importante, precum regia sau scenariul. Black Panther este realizat ca orice film cu super-eroi, adica beneficiind de investitii masive in tot ce inseamna efecte speciale si alte briz-briz-uri (costume, decoruri), iar toate acestea si-au gasit recunoasterea. Insa Ryan Coogler nu e Alfonso Cuaron, sa te socheze, sau Pawel Pawlikowski, sa te incante. Treaba lui este sa puna in scena un spectacol colorat si exploziv si atat.
Cat despre scenariu, sa ma iertati, cu toate mesajele de critica si auto-critica, povestea din Black Panther este un talmes balmes anacronic de tehnologie si practici tribale, cu momente ale actiunii impecabil de conventionale.
Da, actorii sunt alesi bine si isi fac treaba, insa nici aici nu se pune problema de nominalizari. De apreciat ca, desi in societatile traditionale africane femeia are un status inferior barbatului, in film nu e nicio diferenta de charisma intre partea masculina – Chadwick Boseman si Michael B. Jordan – si cea feminina – Danai Gurira si Letitia Wright (careia ii revin cele mai haioase si inteligente replici). Mai titratii Lupita Nyong’o si Daniel Kaluuya sunt utilizati la un randament de 10% din potential, iar asta e inca un argument pentru subtirimea scenariului.
Pentru impatimitii de filme cu super-eroi, faptul ca Black Panther e acolo, printre filmele importante ale anului, trebuie sa fie ceva remarcabil.
Pentru mine este inca o dovada ca Oscarurile nu se dezmint si lasa si politica sa-si bage coada. Dar, pana la urma, unde nu se intampla asta?
Sa ne bucuram asadar, s-a dat startul oficial in cea mai tare intrecere cinematografica a mapamondului!
