Cursa pentru Oscar in 2019 – Can You Ever Forgive Me?

Daca intrecerea pentru Oscarurile de anul acesta ar fi o vinoteca, am fi avut multe licori foarte dulci, dedicate discriminarii, si vreo doua cupaje demi-seci cu buchet de politica.

Intre acestea, Can You Ever Forgive Me? ar fi un Cabernet Sauvignon vinificat in sec, foarte sec, cu taninuri care iti pungesc psihicul intr-un mod pe care il apreciezi doar daca esti un pic cunoscator.

Nu imi arog vreun merit aparte in acest sens, insa sunt convins ca nu gresesc cu nimic spunand ca filmul regizat de Marielle Heller nu are cum sa placa oricui, pentru ca nu este propune nimic placut in primul rand.

Protagonista este o scriitoare scapatata, antisociala si alcoolica, iar Melissa McCarthy, deloc sfioasa in a-si etala gabaritul, desfasoara un ansamblu superb de reactii care o fac aproape detestabila.

Partenerul de ecran, un la fel de magnific Richard E. Grant (ma apuca nostalgia gandidu-ma ca mi l-aduc aminte din Hudson Hawk, unde juca un maladiv rol negativ), este alunecos, concupiscent, la fel de dedat bauturii si amuzant doar pana cand nu devine la randu-i detestabil.

Trama narativa a peliculei o urmareste pe anti-eroina intr-o epopee a falsului (plastografiaza scrisori ale unor personalitati si exploateaza credibilitatea unor naivi), care ii sporeste aura luciferica.

Si, totusi, in ciuda acestor ample motive sa ne displaca personajele si actiunile lor, Can You Ever Forgive Me? nu repugna, ci ofera o dureroasa lectie despre singuratate si amaratele ei remedii, despre ambitia condeierului si precara sa conditie intr-o lume care pune profitul pe primul loc si despre ce inseamna un film bun.

Nu mare, nu coplesitor, ci doar bun.

Bun si necesar.

Poate o sa vi se para ciudat, insa si pe acest film o sa-l scot din cursa Oscarurilor si o sa-l bag in aceeasi categorie cu Green Book – de pus pe rana.

Dar exista o deosebire mare intre ele: inainte sa punem balsamul reprezentat de duo-ul Viggo Mortensen – Mahershala Ali, avem nevoie sa sa facem infectia sa supureze cu tandemul alcoolic Melissa McCarthy – Richard E. Grant.

Insa exista si o asemanare, suprinzatoare: la ambele razi si te gandesti.

Umorul si reflectia, doua trasaturi care ne fac oameni, tocmai pentru ca le gasim de la zenitul la nadirul manifestarilor noastre.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Green Book

The Favourite

Vice

If Beale Street Could Talk

Cursa pentru Oscar in 2019 – Green Book

In caz ca n-ati aflat ca Oscarurile au o tenta politica, in general, iar anul asta trateaza cu precadere discriminarea afro-americanilor in SUA, dati-mi voie sa va anunt ca si Green Book tot asta isi propune.

Suprinzator este, insa, ca filmul este atat de bun, incat ai impresia ca acum descoperi aceasta ubicua tema.

Mai ales ca si ideea de la care porneste este atat de uzata, incat s-ar putea face o antologie voluminoasa doar din productiile de acest gen: doua persoane cu personalitati/educatii/apucaturi/limbaje diferite, care se vad puse in situatia de a coabita/calatori si care ajung la o legatura trainica, in ciuda opozitiei mediilor din care provin.

In America anilor ’60, un italian bun de gura si tare de pumn se angajeaza ca sofer pentru un negru stilat, mare pianist si posesor al unui vocabular colosal. Impreuna au de parcurs sudul Statelor Unite, adica un fel de a topai pe campurile minate din Cambodgia.

Asadar, tema exploatata pana la satietate anul asta, cu o structura exploatata la satietate in toti anii, teoretic, n-ar mai fi mare lucru pentru un cinefil experimentat.

Cu toate acestea, Green Book a insemnat pentru mine acel ceva pe care il caut cel mai abitir intr-un film: sa ma faca sa uit.

Am uitat tot ce stiam si m-am bucurat si m-am distrat si m-am revoltat si m-am emotionat.

Au contribuit la asta regia fara cusur a lui Peter Farelly, scenariul inteligent
si hilar al lui Nick Vallelonga si Brian Currie si, mai presus de toate, interpretarile protagonistilor.

O sa va fac o marturisire: la inceput n-am avut cine stie ce parere despre Viggo Mortensen, mi se parea unul dintre multii anonimi si placizi din ampla distributie a Lord of the Rings. Apoi a venit momentul Eastern Promises, cand am fost realmente zguduit de talentul sau actoricesc si lingvistic. Poate ca nu e atat de italian in Green Book precum e rus in filmul lui David Croneneberg, insa manierismele, grimasele si reactiile lui Mortensen de aici sunt un deliciu.

De cealalta parte, Mahershala Ali confirma ca Oscarul din Moonlight n-a fost o intamplare sau vreo decizie dictata de corectitudinea politica. Fata de retinerea interpretarii de acolo, in Green Book este simandicosul prin excelenta, afisand o morga de intelectual rasat, dar lasand sa transpara zbuciumul dezradacinatului, al celui care s-a departat de origini, dar nu se vede acceptat in sferele superioare la care accede.

Impreuna, cei doi ofera acel spectacol al tachinarii si comuniunii pe care Hollywood-ul il propune de aproape un secol, dar de care nu ne-am saturat si nu ne vom satura vreodata, pentru ca il el gasim cea mai grea si nobila aspiratie umana:

Iubirea fata de aproapele.

Ati observat, poate, ca n-am mentionat nominalizarile pe care le are sau premiile pe care le poate lua aceasta pelicula.

Asta se intampla pentru ca am scos Green Book din cursa si l-am introdus intr-o ilustra galerie:

Filme de pus la rana.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther

BlacKkKlansman

Cursa pentru Oscar in 2019 – BlacKkKlansman

Black Panther si BlacKkKlansman izvorasc din acelasi filon – filmul care are mesaj politic, venit mai ales din partea populatiei de culoare, insa intre ele se deschide un abis de diferente.

Toate (mai putin efectele speciale, ca doar bugetul blockbuster-ului a fost de vreo zece ori mai mare) sunt in favoarea peliculei lui Spike Lee – BlacKkKlansman.

Spun a lui Spike Lee, pentru ca in film am regasim aceleasi preocupari politico-sociale ale cineastului de acum treizeci de ani, cand facea Do the Right Thing, dar si aceeasi inteligenta a construirii narativului si stiinta a artei cinematografice.

BlacKkKlansman este o creatie savuroasa, care ar fi avut, in ceea ce ma priveste, acelasi impact, chiar si daca n-ar fi fost inspirata de evenimente care au avut loc in realitate. Povestea politistului de culoare care reuseste sa se infiltreze verbal in Ku Klux Klan, contand pe aportul fizic al unui coleg pricep intr-ale disimularii, este neverosimil de amuzanta si curge fara mari fracturi logice, asigurand un cocktail delicios de divertisment si suspans.

Insa Spike Lee nu se limiteaza doar la a distra, ci adauga in potiune si un foarte echilibrat mesaj politic. Da, populatia de culoare este victima segregarii si discriminarii, chiar si tacute a autoritatilor, insa unii membri ai ei au apucaturi cam belicoase, la fel cum unii albi sunt de treaba si isi risca pielea, doar pentru a combate flagelul urii inter-rasiale.

Spike Lee e nominalizat si pentru regie, si pentru scenariu adaptat, insa pentru prima categorie participa la competitie doar onorific, statueta fiind deja arvunita de Alfoso Cuaron. La cea de-a doua, pe de alta parte, il am deja ca favorit, nu numai ca o recunoastere a unei cariere remarcabile, dar si pentru ca, in naratiunea si asa complexa tese niste sageti limpezi catre populismele de doi lei ale lui Trump, precum „Make America great again!” sau „America first”. Ma bazez ca Hollywood-ul, bastion declarat anti-presedintele-catastrofa va profita de ocazie si va recompensa aceasta satira de calitate.

Despre interpretari n-am nicio obiectie. In rol principal, John David Washington este simpatic, dar nu stralucit, mai ales ca nu m-am putut scutura de impresia ca am in fata o clona de Denzel Washington. Restului distributiei ii sunt distribuite partituri relativ schematice, dar bine trasate din condei si excelent adoptate de actori.

Dar nu pot sa nu trec prea repede peste prestatia lui Adam Driver, care reuseste o performanta colosala: dupa ce in mintea mea a fost pana acum asociat cu acel oribil de strident si neinspirat Kylo Ren din noile filme Star Wars, aici contureaza cu superba subtilitate un rol in rol, la care se adauga si cateva tuse suplimentare, conferite de conditia de evreu a personajului sau, alt grup etnico-religios hulit in vremurile respective si poate si acum.

Daca vreo doua treimi, BlacKkKlansman este un film antrenament si simpatic, in ultima devine un film mare. Nu numai prin acea secventa magnifica, in care doua reuniuni sunt contrapuse si isi potenteaza efectul reciproc (si in care avem deosebitul privilegiu de a il urmari pe nonagenarul Harry Belafonte depanand o amintire cutremuratoare), dar si prin modul cum se face trecerea dinspre trecutul fictiv inspre prezentul real si foarte actual.

Daca tot e politica la Oscaruri, macar sa se manifeste prin pelicule precum BlacKkKlansman.

First Man

A Star is Born

Bohemian Rhapsody

Roma

Mary Poppins Returns

Spider-Man: Into the Spider-Verse

Black Panther