Bineinteles, politica de la Oscaruri este la locul ei si in ceea ce priveste The Favourite, insa acum sub-tema nu este discriminarea, ci ambivalenta sex-putere, doua pulsiuni umane care se confunda adeseori.
Yorgos Lanthimos si-a faurit in timp o stilistica pe care o vad foarte similara celei a lui Alejandro Gonzalez Inarritu: stralucit tehnician si sadic inteligent, care reliefeaza laturi neplacute ale naturii umane, unele pe care nu prea le agreem, tocmai pentru ca ne recunoastem in ele.
The Favourite ar fi putut foarte bine sa se intituleze All about Eve, nu doar pentru ca protagonistele sunt niste aprige urmase ale consoartei lui Adam si uzeaza de acel arsenal care le este specific numai lor, dar si pentru ca intriga o urmeaza pe aceea a peliculei lui Joseph L. Manckiewicz: femeia consacrata ia sub obladuire pe una mai tanara si aparent ingenua, dar care nutreste o mare ambitie si care i se substituie treptat in ierarhia pe care cea dintai o domina.
Triunghiul concupiscento-politic pe care se construieste aceasta macabra parabola a puterii este compus din Olivia Colman drept maladiva Queen Anne, Rachel Weisz drept autoritara Lady Sarah si Emma Stone drept
scorpia camuflata Abigail. Initial, categorisirea rolului Oliviei Colman drept principal fata de cele ale partenerelor de ecran, trecute la secundar, mi s-a parut doar o gaselnita pentru a nu se submina una pe alta in lupta pentru Oscar, asa cum o fac si in universul fictiv.
Insa partitura reginei se dezvaluie treptat, iar caracteru-i caricatural initial capata nuante, pe care suntem lasati sa le ghicim de excelenta retinere in mijloace de expresie a Oliviei Colman.
Cei doi poli de putere au exprimari artistice diferite; e lesne de observat ca Emmei Stone ii revine bucata mai suculenta si mai bogata in scene adorabil de odioase, insa asta nu ii scade din merite lui Rachel Weisz. Dimpotriva, aceasta ne ofera o interesanta pendulare intre feminitate si ipostaza vag androgina, spre deosebire de rivala, care uzeaza exclusiv de tertipuri femeiesti.
Scenariul lui Deborah Davis si Tony McNamara le ofera replici acide, insidioase si inteligente la tustrele, dar si celor cateva personaje masculine care, de remarcat, nu par niciodata a fi stapanii acelei lumi, asa cum ne-a invatat istoria ca s-ar fi petrecut lucrurile in acea perioada. The Favourite devine astfel si un manifest feminist revizionist si, de ce nu, necesar.
La inceput l-am asemuit pe Yorgos Lanthimos cu Alejandro Gonzalez Inarritu, insa, daca ma refer strict la modul cum a regizat acest film, o alta comparatie devine inevitabila: cu Barry Lyndon, acea capodopera injust ignorata a lui Stanley Kubrick. Si perioada istorica este similara, dar si preocuparea pentru lumini si umbre, aici uneori prea apasata, dar care si genereaza momente memorabile, precum silueta fantomatica a lui Rachel Weisz, invaluita de un clar-obscur a la Georges de la Tour. Ca si in cazul marelui rival de anul acesta, Alfonso Cuaron, se simte si la Lanthimos dorinta a arata ce meserias este. Si este, n-ai ce spune.
The Favourite este campion la nominalizari (are zece, egalat fiind doar de Roma), insa ramane de vazut cate se vor concretiza. Depinde de cat de tare au stomacul membrii Academiei.
