Cum receptează copiii războiul?
Depinde în ce tabără sunt – a învinșilor sau a învingătorilor.
În funcția de asta se schimbă stilul, mesajul și deznodământul.
Însă anumite trăiri specifice vârstei rămân universale.
Este concluzia pe care am extras-o din paralela a două filme remarcabile care prezintă experiențe ale unor puberi în vâltoarea celui De-al Doilea Război Mondial.
Die Brücke se petrece într-un orășel german spre finele conflagrației și este povestea unui grup de băieți cărora de-abia le-au mijit tuleiele și li s-au deșteptat impulsurile sexuale, înrolați și instruiți de mântuială pentru a apăra urbea de valul invaziei Aliate.
Deși tușele psihologice pe care scenariul și regia le trasează fiecăruia mi s-au părut un pic stângace la început, odată ce absurda acțiune cazonă ia avânt, filmul devine semnificativ mai intens, mai inteligent și mai puternic.
Realizat în 1959, deci la o distanța în timp suficient de mare pentru a accepta greșelile trecutului, dar suficient de mică pentru a nu le uita, Die Brücke este și o tentativă expiatoare. Mulți adulți din film înțeleg stupiditatea și futilitatea războiului și, deși o servesc de formă o doctrină muribundă, nu se agață de ea, încercând să îi protejeze pe cei tineri de propria naivitate.
Cel mai interesant aspect este cum evoluează percepția asupra grupului de adolescenți; o bucată de vreme fiecare dintre ei beneficiază de un dram de individualizare și de propriul set de demoni și angoase pe care le are de înfruntat, dar, odată ajunși în uniformă, cu greu îi mai poți distinge. Iar în toiul luptei, deloc.
O lecție de neuitat asupra modului cum războiul anihilează individualitatea și înăbușă orice fărâmă de bun-simț.
De cealaltă parte, Hope and Glory, scris, regizat și produs de John Boorman (care ne-a mai oferit și tulburătorul Deliverance) benefiază nu doar de confortul învingătorului, ci și de acea estompare a neplăcerii pe care numai timpul o poate aduce.
În plus, personajele sunt extraordinar de bine reliefate, în frunte cu puștanul din rolul principal, alter ego vag autobiografic al cineastului, jucat cu adorabilă naturalețe de Sebastian Rice-Edwards.
El și ai lui sunt departe de teatrul de război propriu-zis, dar înfruntă pericolele bombardamentelor și privațiunile de tot felul, însă asta nu îl împiedică să ducă o viață de puștan obișnuit, cu efemere conflicte și reconcilieri cu alții de vârsta lui și cu nedumerirea în fața reacțiilor adulților, care își văd Erosul stimulat de Thanatos.
Nu e nimeni animat de vreo fervoare patriotică în Hope and Glory (așa cum rămân câteva personaje din Die Brücke), iar unele practici ale mobilizării civililor sunt prezentate chiar ironic, însă în umorul și candoarea pe care le degajă atitudinea atât a celor mari, cât și a celor mici se simte acel spirit pe care nu l-au înfrânt șrapnelul și sacrificiile, așa cum catedrala St. Paul a rezistat semeață într-o Londră în flăcări.
Două filme mari, unul trist, altul vesel, despre viața copiilor în război.
Două filme pe care au nevoie să le vadă adulții, pentru ca ai lor să nu mai treacă prin asta.
