Cruciada copiilor

Cum receptează copiii războiul?

Depinde în ce tabără sunt – a învinșilor sau a învingătorilor.

În funcția de asta se schimbă stilul, mesajul și deznodământul.

Însă anumite trăiri specifice vârstei rămân universale.

Este concluzia pe care am extras-o din paralela a două filme remarcabile care prezintă experiențe ale unor puberi în vâltoarea celui De-al Doilea Război Mondial.

Die Brücke se petrece într-un orășel german spre finele conflagrației și este povestea unui grup de băieți cărora de-abia le-au mijit tuleiele și li s-au deșteptat impulsurile sexuale, înrolați și instruiți de mântuială pentru a apăra urbea de valul invaziei Aliate.

Deși tușele psihologice pe care scenariul și regia le trasează fiecăruia mi s-au părut un pic stângace la început, odată ce absurda acțiune cazonă ia avânt, filmul devine semnificativ mai intens, mai inteligent și mai puternic.

Realizat în 1959, deci la o distanța în timp suficient de mare pentru a accepta greșelile trecutului, dar suficient de mică pentru a nu le uita, Die Brücke este și o tentativă expiatoare. Mulți adulți din film înțeleg stupiditatea și futilitatea războiului și, deși o servesc de formă o doctrină muribundă, nu se agață de ea, încercând să îi protejeze pe cei tineri de propria naivitate.

Cel mai interesant aspect este cum evoluează percepția asupra grupului de adolescenți; o bucată de vreme fiecare dintre ei beneficiază de un dram de individualizare și de propriul set de demoni și angoase pe care le are de înfruntat, dar, odată ajunși în uniformă, cu greu îi mai poți distinge. Iar în toiul luptei, deloc.

O lecție de neuitat asupra modului cum războiul anihilează individualitatea și înăbușă orice fărâmă de bun-simț.

De cealaltă parte, Hope and Glory, scris, regizat și produs de John Boorman (care ne-a mai oferit și tulburătorul Deliverance) benefiază nu doar de confortul învingătorului, ci și de acea estompare a neplăcerii pe care numai timpul o poate aduce.

În plus, personajele sunt extraordinar de bine reliefate, în frunte cu puștanul din rolul principal, alter ego vag autobiografic al cineastului, jucat cu adorabilă naturalețe de Sebastian Rice-Edwards.

El și ai lui sunt departe de teatrul de război propriu-zis, dar înfruntă pericolele bombardamentelor și privațiunile de tot felul, însă asta nu îl împiedică să ducă o viață de puștan obișnuit, cu efemere conflicte și reconcilieri cu alții de vârsta lui și cu nedumerirea în fața reacțiilor adulților, care își văd Erosul stimulat de Thanatos.

Nu e nimeni animat de vreo fervoare patriotică în Hope and Glory (așa cum rămân câteva personaje din Die Brücke), iar unele practici ale mobilizării civililor sunt prezentate chiar ironic, însă în umorul și candoarea pe care le degajă atitudinea atât a celor mari, cât și a celor mici se simte acel spirit pe care nu l-au înfrânt șrapnelul și sacrificiile, așa cum catedrala St. Paul a rezistat semeață într-o Londră în flăcări.

Două filme mari, unul trist, altul vesel, despre viața copiilor în război.

Două filme pe care au nevoie să le vadă adulții, pentru ca ai lor să nu mai treacă prin asta.

Robinsonii intre ei

Hell_Pacific1Riscurile sunt mari cand faci un film cu o idee extrema: sa pui doi actori din culturi diferite intr-un mediu a la Robinson Crusoe, adica o insula virgina, unde recuzita antropica e redusa la minim si sa mai si vrei valori alegorice de la ce se intampla.

Dar cand regizorul se numeste John Boorman (responsabil cu intunecata incursiune in natura salbatica, dar si umana din Deliverance), iar cei doi (unici) protagonisti sunt mega-interpreti precum Lee Marvin si Toshiro Mifune, apar sanse sa iasa ceva interesant.

Japonezul si americanul sunt amandoi soldati ai natiilor respective in cursul celui de-al Doilea Razboi Mondial; naufragiati pe o bucata de pamant din mijlocul celui mai mare ocean de pe Terra, isi fac zile fripte unul altuia pana cand invata sa se tolereze si sa colaboreze pentru a face o pluta care sa-i scoata de pe domiciliul insular fortat. Replicile sunt putine si bilingve, pentru ca, pentru a accentua efectul de parabola al peliculei, fiecare dintre cei doi se rasteste, se injura si se tachineaza cu celalalt in graiul sau.

Cei doi nu schimba replici in adevaratul sens al cuvantului, dar asta nu inseamna ca nu joaca; rolurile sunt mai mult expresive si fizice, pentru ca Boorman (mare manuitor de cadre in natura) nu-i menajeaza si ii pune sa se catere, sa inoate, sa traga la vasle, pentru ca mesajul „unde-s doi, puterea creste in lupta cu fortele potrivnice ale lumii inconjuratoare” sa capete consistenta.

Coloana sonora este psihedelica si enervanta luata separat, dar in contextul filmului are un rol adecvat in a spori tensiunea care ii macina pe cei doi naufragiati.

Aceasta realizare cinematografica sufera la alfa si omega, adica la primul lucru pe care il vezi, titlul, si la ultimul, adica scena de final. Hell in the Pacific sunt a titlu de film de categoria B (de aceea nici nu l-am pomenit pana acum), ceva cu omoruri gratuite pe o insula, fie Seagal suparat pe niste mafioti care i-au rapit nepoata pe care n-o mai vazuse in viata lui, fie cu vreun grup de adolescenti in calduri care dau peste un asasin in serie.

Finalul e oarecum scuzabil, pentru ca evolutia pana la momentul sau sta sub semnul simetriei si echidistantei, iar realizatorii au incercat sa pastreze asta, introducand, totodata, si un dram de fatalism vis-a-vis de natura umana. Poate ca ar fi fost mai indicat sa ii fi lasat pe Lee Marvin si Toshiro Mifune sa pluteasca pe un cadru larg de crepuscul si sa aplice THE END. Asa, i-au suparat si pe americanofili(fobi) si pe niponofili(fobi), taman ca Siegfried din Cantecul Nibelungilor.

Hell in the Pacific (bai, da’ urat mai suna) e dovada ca experimentele cinematografice sunt simpatice, atat timp cat nu sunt prea frecvente.

Hell_Pacific2