Sezon de Oscar 2023 – The Martha Mitchell Effect

Al doilea dintre cele două documentare scurte pe care Netflixul le propune la această ediție a Oscarurilor este unul deosebit, nu neapărat prin valoarea istorisirii, ci mai degrabă ca perfectă ilustrare a conceputului psihologic pe care posteritatea l-a înregistrat.

The Martha Mitchell Effect o urmărește pe doamna eponimă, soția Procurorului General din administrația lui Richard Nixon, foarte vizibilă și vocală, într-o epocă în care consoartele înalților demnitari erau decorative în cel mai bun caz.

Ca persoană publică cu mare priză la public, Martha Mitchell i-a pus deseori probleme lui Nixon, toate culminând cu declarațiile ei în plin scandal Watergate, pe care l-a ațâțat sau readus în prim-planul opiniei publice, exact când ciracii șefului de la Casa Albă se dădeau de ceasul morții să îl facă uitat.

Iar pentru asta, nu s-au dat în lături a o discredita și readuce la tăcere prin metode care au ajuns până la a o sechestra temporar și droga.

Documentarul realizat de Anne Alvergue și Debra McClutchy încearcă să apese cam prea mult pe ideea că doamna Mitchell a fost hotărâtoare în deznodământul Afacerii Watergate, însă funcționează excelent ca explicația a fenomenului redat în titlu.

Mai precis, este vorba despre situațiile când un profesionist din domeniul medical (psiholog sau psihiatru) cataloghează afirmațiile și percepțiile unui pacient drept distorsionate și maladive, rezultatul fiind un diagnostic greșit și un tratament așijderea. Iar timpul ajunge să îi dea dreptate celui așa-zis nebun.

Cum spunea un specialist în domeniu:

Paranoicii chiar au dușmani uneori.

Până ca evenimentele să ia turnura dramatică pe care o știm, Martha Michell, așa cum apare în documentar, este o gură spartă cu apucături narcisiste gigibecaliene, o figură publică pe care m-aș feri s-o urmăresc și care m-ar face să schimb canalul de cum ar apărea pe ecran.

Așa că e lesne de imaginat că mulți dintre contemporanii ei n-au luat-o în serios, așa cum nu îmi venea nici mie, deși știam că ar trebui.

O Cassandra modernă, mai puțin gravă în profeții și mai enervantă în manifestări.

Și, totuși, nu doar că a spus adevărul, dar și-a sacrificat ce avea mai de preț – căsnicia – pentru asta.

O lecție pentru posteritate.

Dreptatea e ascunsă uneori sub straturi kilometrice de limbuție agasantă.

The Batman

Top Gun: Maverick

Elvis

The Fabelmans

Avatar – The Way of Water

Pinocchio

Glass Onion – A Knives Out Mystery

Babylon

Close

The Banshees of Inisherin

Everything Everywhere All at Once

Im Westen nichts Neues

The Sea Beast

Aftersun

The Elephant Whisperers

Blonde

Oscaruri în pandemie 2021 – My Octopus Teacher

Am fost patriot suficient când am deschis sezonul Oscarurilor de anul acesta cu colectiv.

Acum e momentul să redevin la condiția primordială de om și să vă spun că la categoria cel mai bun documentar nu vreau să câștige filmul lui Alexander Nanau, pentru că există altul mai bun.

Acesta se intitulează My Octopus Teacher și urmărește relația de încredere și interes reciproc dintre scufundătorul și cineastul Craig Foster și o caracatiță.

Această producție sud-africană realizată de Pippa Ehrlich și James Reed nu se abate de la narativitatea doctă a lui Sir David Attenborough, dar o duce mai departe, la un nivel foarte personal și foarte filosofic.

Fascinația protagonistului uman față de miracolul mediului subacvatic este aproape palpabilă, iar afecțiunea sa sinceră și lucidă față de reprezentanta neamului cefalopodelor ți se transmite și ție, spectatorul mut de uimire.

Caracatița beneficiază de un dram de personificare, dar epopeea scurtei ei existențe nu este îndulcită părtinitor. E pe rând prădător și pradă, victimă și agresor, însă un aspect o caracterizează permanent – o inteligență pe care nici nu-ți vine s-o accepți, dacă n-ai vedea-o manifestându-se.

Momentul când caracatița, de bună voie și nesilită de nimeni, întinde un tentacul pentru a atinge degetul omului este la fel de glorios precum scânteia divină primită de Adam pe tavanul Capelei Sixtine.

Încrederea dintre cele două viețuitoare este lecția supremă a acestei creații audio-vizuale care merită recomandată în școli, în baruri, în aule universitare, în restaurante, în săli de așteptare, pretutindeni.

Avem nevoie să fim parte din natură, nu împotriva ei, pentru ca acesta să ne răsplătească la rându-i, deschizându-se în fața ochilor noștri vremelnici.

Sunt convins că Sir David Attenborough a privit acest documentar.

Și sunt convins că a avut un zâmbet pe buze și lacrimi în ochi.

Pentru că așa am fost și eu.

Tenet

The Trial of the Chicago 7

Mank

Ma Rainey’s Black Bottom

News of the World

Druk

colectiv

If Anything Happens I Love You

Documentar pe steroizi

Chiar mai deunăzi citeam o știre despre cum Rusia a primit iar niscaiva suspendări pentru încălcări flagrante ale unor reguli anti-doping.

După ce am văzut Icarus nu îmi mai tresare nicio celulă de la vreun mușchi al feței când aud așa ceva.

Dezvăluirile cu care m-a plesnit acest thriller deghizat în documentar m-au făcut să-mi țin falca, să nu cadă de tot.

Debutul e inedit în sine: protagonistul, regizorul Bryan Fogel în persoană, ciclist amator și un tip care nu ezită să-și pună fundul la bătaie (la propriu), hotărăște să se îndoape cu stimulente ilegale în mod controlat, sub îndrumarea unui profesionist în domeniu, pentru a vedea dacă îi crește performanța și dacă e dibuit la teste anti-doping.

Acest experiment biochimic îl pune în legătură cu Grigori Rodchenkov, șeful laboratorului de testare din Moscova, iar de aici lucrurile primesc o injecție de testosteron narativ, iar firul dezvăluirilor (însoțite de o coloană sonoră care ar face peliculele de gen să crape de invidie) ne poartă prin Alpii francezi, prin Berna, prin New York sau prin preajma Kremlinului.

Dabălousevăn, lasă-ne, frate, nu mai avem nevoie de serviciile tale!

Iar dacă isprăvile lui James Bond se încheie cu salvarea omenirii și o scenă fierbinte (ciuntită la montaj) cu tipa aia care supraviețuiește și nu e rea, Icarus a condus la sancțiuni majore asupra atleților ruși, precum și demascarea unei veritabile politici de stat, care face din medaliile olimpice un mega-instrument de propagandă.

Dacă ar fi fost un rol, figura lui Grigori Rodchenkov se solda fără doar și poate cu un Oscar. Pendulând între voioșie și fatalism, între ironie și gravitate, specialistul anti-doping, el însuși vinovat de construirea sistemului de furăciune, este rusul așa cum îl știm de când lumea.

Dar este, totodată, și acel personaj care apare pe ici, pe colo în istorie și care, mânat de o forță interioară greu de explicat în cuvinte, înclină vremelnic balanța de partea adevărului.

Lumea îi slăvește pe lideri și pe cuceritori.

Hai să ne abatem puțin și să înclinăm un moment capul în cinstea unor oameni precum Grigori Rodchenkov!

Icarus a fost o experiență uluitoare, revelatoare, înspăimântătoare, dar mi-a dat și o iremediabilă palmă după ceafă.

De pildă, îmi propusesem ca în seara asta să privesc semifinalele Campionatului European de Handbal Feminin.

O s-o fac, dar perdeaua trasă de film de pe urâciunea din spatele sportului mare nu îmi mai poate acoperi cu totul iluzia că asist la o luptă dreaptă.