La grande bellezza

Nu trebuie să fii mascul feroce și nici măcar heterosexual pentru ca Sophia Loren să ți se pară frumoasă.

Uitați-va numai la cum arată în această peliculă a lui Jean Negulescu.

Cu un talent imens care reușește să îi potențeze nurii, această actriță de legendă nu mai avea nevoie de un monument de rămas bun.

Ni se oferă, totuși, acest privilegiu prin intermediul unui film semnat chiar de fiul său, Edoardo Ponti.

Dragostea filială răzbate din modul cum este construit La vita davanti a sé – povestea bazată pe sublimul roman al lui Romain Gary este adusă la zi, într-un oraș italian multicultural, punct de confluență al imigranților și marginalilor de tot felul, însă Sophia Loren pare a fi o zeitate care plutește deasupra a toate.

Fiecare scenă care beneficiază de augusta-i prezență este ca o chemare la a conștientiza prețuirea pe care merită să o avem față de această impunătoare zeiță a eleganței.

Madam Rosa pe care o întruchipează o fi o prostituată îmbătrânită și îngrijitoare de plozii ai colegelor de breaslă mai tinere, dar e întotdeauna cochetă, chiar și în cele mai dureroase momente.

La orice sex-simbol ajuns la 86 (!) de ani, așa ceva ar fi părut ridicol.

La Sophia Loren totul e naturalețe.

Declanșarea mecanismelor mnezice față de frumusețea ei nu umbrește latura interpretativă. De fapt, e uimitor cum Sophia Loren nu ezită să se folosească de etatea-i înaintată pentru a conferi personajului o dureroasă complexitate emoțională, așa cum aud că ar fi reușit și Sir Anthony Hopkins în The Father.

Dacă lumea care se stinge este cuprinsă în Sophia Loren, cea care pulsează de viață și se zbate pentru sens este cuprinsă în figura superb de vivace a fragedului Ibrahima Gueye. Intensitatea adversității care se șlefuiește și lasă loc umanității este o sarcină grea pentru un actor în toată firea, darămite pentru un puști.

Însă acest înzestrat băiat de culoare (a se reține că nu am spus ”negru”, da?) intră în rol cu aerul firesc al unui Marlon Brando care a studiat ”Metoda” ani de zile.

Trăirile lui filtrează narațiunea din La vita davanti a sé și o mai salvează de excese de stil sau de patetisme.

Beteșuguri vizibile, dar iertate de fiecare dată când ecranul e aureolat de prezența Sophiei Loren.

Se vorbește că ar putea primi o nominalizare la Oscar.

Ar fi un semn că Hollywood-ul, cu toate metamorfozele sale ideologice, încă își prețuiește legendele.

Pentru că o Sophia Loren este expresia acelei cinematografii pe care o vrem nemuritoare.

Leave a Comment.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.