La grande bellezza

Nu trebuie să fii mascul feroce și nici măcar heterosexual pentru ca Sophia Loren să ți se pară frumoasă.

Uitați-va numai la cum arată în această peliculă a lui Jean Negulescu.

Cu un talent imens care reușește să îi potențeze nurii, această actriță de legendă nu mai avea nevoie de un monument de rămas bun.

Ni se oferă, totuși, acest privilegiu prin intermediul unui film semnat chiar de fiul său, Edoardo Ponti.

Dragostea filială răzbate din modul cum este construit La vita davanti a sé – povestea bazată pe sublimul roman al lui Romain Gary este adusă la zi, într-un oraș italian multicultural, punct de confluență al imigranților și marginalilor de tot felul, însă Sophia Loren pare a fi o zeitate care plutește deasupra a toate.

Fiecare scenă care beneficiază de augusta-i prezență este ca o chemare la a conștientiza prețuirea pe care merită să o avem față de această impunătoare zeiță a eleganței.

Madam Rosa pe care o întruchipează o fi o prostituată îmbătrânită și îngrijitoare de plozii ai colegelor de breaslă mai tinere, dar e întotdeauna cochetă, chiar și în cele mai dureroase momente.

La orice sex-simbol ajuns la 86 (!) de ani, așa ceva ar fi părut ridicol.

La Sophia Loren totul e naturalețe.

Declanșarea mecanismelor mnezice față de frumusețea ei nu umbrește latura interpretativă. De fapt, e uimitor cum Sophia Loren nu ezită să se folosească de etatea-i înaintată pentru a conferi personajului o dureroasă complexitate emoțională, așa cum aud că ar fi reușit și Sir Anthony Hopkins în The Father.

Dacă lumea care se stinge este cuprinsă în Sophia Loren, cea care pulsează de viață și se zbate pentru sens este cuprinsă în figura superb de vivace a fragedului Ibrahima Gueye. Intensitatea adversității care se șlefuiește și lasă loc umanității este o sarcină grea pentru un actor în toată firea, darămite pentru un puști.

Însă acest înzestrat băiat de culoare (a se reține că nu am spus ”negru”, da?) intră în rol cu aerul firesc al unui Marlon Brando care a studiat ”Metoda” ani de zile.

Trăirile lui filtrează narațiunea din La vita davanti a sé și o mai salvează de excese de stil sau de patetisme.

Beteșuguri vizibile, dar iertate de fiecare dată când ecranul e aureolat de prezența Sophiei Loren.

Se vorbește că ar putea primi o nominalizare la Oscar.

Ar fi un semn că Hollywood-ul, cu toate metamorfozele sale ideologice, încă își prețuiește legendele.

Pentru că o Sophia Loren este expresia acelei cinematografii pe care o vrem nemuritoare.

Tușe românești la Hollywood – Preafrumoasa Sophia

După ce a revitalizat turismul în Italia prin Three Coins in the Fountain, Jean Negulescu a reușit în Boy on a Dolphin să-și depășească performanța anterioară, făcându-ne totodată și un dar neprețuit.

Sophia Loren ieșind din mare, cu apa șiroindu-i pe costumul care îi ascunde și nu prea corpul voluptuos, de zeiță parcă desprinsă din Legendele Olimpului.

Nu numai că filmul a catapultat-o ca un sex simbol, însă, pentru cine a mai avut ochi și pentru așa ceva, i-a relevat și calitățile interpretative.

Aici este Phaedra, o localnică din insula grecească Hydra, scufundătoare iscusită, care descoperă în adâncuri statuia antică a unui băiat călare pe un delfin, despre care aflăm apoi că este de o valoare inestimabilă.

Logodnicul și un doctor englez pasionat de tras la măsea o conving să caute cumpărători pentru această comoară arheologică, fapt care o plasează în mijlocului unui duel similar cu cel pe care îl vom regăsi peste ani în Raiders of the Lost Ark.

Pe de o parte îl avem pe un cercetător american onest și (oarecum) arătos (Alan Ladd), care intenționeză să predea statuia proprietarului de drept, adică statului elen, iar de cealaltă pe un traficant de antichități rafinat și amoral (Clifton Webb), care îi promite o răsplată bănească fabuloasă.

Nici logodnicul nu e ușă de biserică în toată afacerea asta, așa că acțiunea capătă accente de suspans lejer, minunat adecvat locurilor superbe pe unde se desfășoară și pe care Jean Negulescu le pune în valoare cu același ochi dibaci din Three Coins in the Fountain și ajutat de tehnologia Cinemascopului, pe care a stăpânit-o cum puțini au făcut-o.

Peregrinările personajului lui Clifton Webb îl poartă pe la magnificul amfiteatru din Epidaur sau pe culmile mânăstirilor de la Meteora (prilej de câteva remarci spumoase și caustice, marca înregistrată a acestui actor pitoresc), însă prezența Sophiei Loren pe Acropole a fost zenitul încântării, mai ales urmărind cum manifesta aceeași vitalitate rurală care îi va aduce Oscarul pentru La ciociara.

Un monument al arhitecturii însuflețit de un monument al cinematografiei.

Trama narativă din Boy on a Dolphin nu este fulminantă, nici imprevizibilă, însă, spre deosebire de alte pelicule semnate de craioveanul hollywoodian, nu se soluționează abrupt, ci bifează câteva momente culminante bine închegate.

Surprinzător de abil se dovedește Jean Negulescu și în redarea scenelor subacvatice, care, socotind că filmul este realizat în 1957, nu își vădesc deloc vârsta. Iar momentele de dans, minunat coregrafiate, ne mai răsfață încă o dată cu grația și nurii Sophiei Loren.

Despre restul distribuției verdictul este, cu o excepție, favorabil. Clifton Webb este în elementul său în toate scenele care în care apare, însă Alan Ladd, cu manierismele sale de erou bogartian, pare foarte nelalocul lui.

Poate a fost o simplă eroare de casting sau poate a contat diferența de înălțime față de partenera de ecran, motiv pentru care regizorul și echipa sa au apelat la diverse trucuri pentru a o ascunde, detalii savuroase pe care româno-americanul le prezintă în autobiografia Things I Did…and Things I Think I Did (tradusă în română cu titlul Drum printre stele).

Boy on a Dolphin nu e capodopera filmografiei lui Jean Negulescu, dar, pentru mine, în ierarhia creațiilor pe care i le-am parcurs, e pe primul loc.

Însă asta n-ar trebuie să mire pe nimeni.

Cine nu s-a îndrăgostit de Sophia Loren?

Cine nu s-a îndrăgostit de Grecia?

Cum să le reziști amândurora la un loc?

Tușe românești la Hollywood

Tușe românești la Hollywood (Începutul)

Tușe românești la Hollywood (Lacrimile)

Tușe românești la Hollywood (Speaker for the Dead)

Tușe românești la Hollywood (Musical-ul)

Tușe românești la Hollywood (Bella Italia)

Filme la care n-a tinut vrajeala

Aseara, pe TVR1, la Telecinemateca, am revazut secvente din The Pride and the Passion (1959) pe care il stiam mai demult si care mi-a ramas in minte printr-o superficialitate crasa, o impecabila goliciune de substanta, ramanand, paradoxal, agreabil in nimicnicia lui.

*Remarcabila mi s-a parut si discrepanta dintre esecul produsului final si calitatea ingredientelor care il compun: un regizor de marca (Stanley Kramer), actori buni (Cary Grant, Sophia Loren, Frank Sinatra), bani multi, care se vad in scenele de anvergura, si un fundal istoric framantat, numai bun de altoit drame personale si conflicte mai mari ca viata insasi.

Povestea: in Spania ocupata de trupele napoleoniene, un ofiter englez (Grant) ii consiliaza si ajuta pe rebelii spanioli sa transporte si sa utilizeze un tun gigantic, menit sa darame o inexpugnabila fortareata franceza, si ajunge sa se lupte pentru inima alei mai frumoase din trupa de guerilleros (Sophia Loren) chiar cu liderul acesteia (Sinatra).

Triunghiul amoros scartaie pe toate laturile si asta pentru ca doua dintre varfurile sale sunt jos de tot: Cary Grant, expert al comediilor romantice si nitel inteligente, n-are nicio tragere de inima in a fi charismatic si seducator, cum cred eu ca s-ar fi cuvenit, iar pe Frank Sinatra (extraordinar cantaret, cu cateva roluri excelente in repertoriu – From Here to Eternity sau The Manchurian Candidate) pur si simplu nu-l ajuta statura sa dea impresia unui lider din popor care infierbanta spiritele si le face sa il urmeze. Sophia Loren e frumoasa si atat.

Actiunea urmareste cu atata obstinatie eforturile protagonistilor de a deplasa tunul acela gigantic, incat devine ridicola rapid, mai ales ca i se suprapun duelurile verbale cocosesti ale celor doi masculi ai filmului.

Bun, sa ne deplasam in timp pana in anul 2001, cand, cu surle si trambite, a iesit Pearl Harbour. Va invit sa cititi paragraful de mai sus, pe care l-am marcat cu un asterisc si sa-mi spuneti daca nu cumva i se aplica si acestui film, cu evidenta diferenta de nume a celor implicati in realizarea lui.

As merge chiar mai departe si as spune ca problemele de la predecesor sunt valabile si aici, cu precadere triunghiul siropos si ineptia unor scene de actiune.

Un fapt care pe mine ma amuza foarte mult este ca, in momentul de fata, pe IMDB, The Pride and the Passion si Pearl Harbour au aceeasi nota: 5.5. O nota care i-ar fi preafericit pe multi dintre cei care au dat bacaloriatul de curand, dar care, pentru un film, in general, reprezinta foarte putin.

Un argument imbucurator ca, oricat ar incerca sa ne prosteasca aceia implicati in industria fabricarii viselor, sunt situatii cand chiar nu tine vrajeala.