Iraționalitate și simțire

Un lucru interesant, care merită menționat dintru început, este că, în sala de cinema unde am văzut acest Wuthering Heights din leatul 2026, publicul era format preponderent din doamne de vârsta a treia.

Știu că e lipsit de delicatețe din partea mea să amintesc asta, dar era un fapt sociologic clar.

Și mai interesant a fost că, la finalul acestei versiuni hiper-sexualizate a poveștii lui Emily Bronte, doamnele cu pricina nu păreau scandalizate, ci au luat ecranizarea aceasta cu bune și rele, pe care mi le-au împărtășit, căci am recunoscut-o pe una dintre spectatoare de la alte evenimente culturale.

O atitudine sănătoasă față de abordarea lui Emerald Fennell, căreia îi ies excelent unele aspecte și le ratează pe altele.

Știam din Promising Young Woman că această cineastă înzestrată și provocatoare are gust pentru relațiile complicate dintre Eros și Thanatos, iar asta se vădește încă de la generic, cu acel ecran negru și montajul sonor afurisit de înșelător.

Altminteri, filmul urmărește legătura indestructibilă dintre tupeista Cathy și întunecatul Heatcliff, iar în privința asta nu o poate învinovăți nimeni pe Fennell că n-a înțeles esența romanului.

Această dragoste care transcende timpul și barierele sociale poate fi transpusă scenic reținut sau bombastic, dar ea rămâne un monument al aspirației umane către nemurirea pe care finitudinea biologiei o refuză.

Acest Wuthering Heights e compus pentru așteptările estetice ale spectatorilor, tineri, ai secolului XXI.

Culori intense, trăiri asijderea, coloană sonoră ultra-modernă, preocupare pentru mecanismul traumelor venite din familii disfuncționale, sexualitate asumată, de-astea.

Evident, toate astea îngreunează și trunchiază evoluția personajelor, dar unele secvențe sunt de mare efect senzorial.

Altele sar calul, în special în ultimul sfert al peliculei.

Filmul nu și-ar depăși condiția de mega-videoclip pentru muzică precum cea produsă de Charlie XCX, dacă n-ar avea și niște interpretări în ton cu aerul damnat și profund al dramei.

Margot Robbie primește cea mai multă atenție și cel mai mult timp de ecran, pe care nu ni-l irosește, dovedind, deși nu mai era nevoie, că e actriță de calibru greu, nu doar o bunoacă expresivă.

Jacob Elordi face un picuț mai multe decât în Frankenstein, dar tot e limitat la rolul de viforos-arătos.

De foarte bună calitate sunt prestațiile celor care îi înconjoară, precum Hong Chau în rolul damei de companie și frustate absconse, Martin Clunes drept un tată abuziv în fel și chip sau Alison Oliver pe post de feminitate reprimată și descătușată deviant.

Nu trec neobservați nici versiunile mai fragede ale protagoniștilor, jucați de deja cunoscutul Owen Cooper (Adolescence) și de zgâtia Charlotte Mellington.

Nu e rău că se îndeasă lumea la acest Wuthering Heights.

Și mai bine ar fi ca după aceea să se întoarcă la carte, căci de acolo pornesc toate.

Sezon de Oscar 2026 – Frankenstein

Iată că am ajuns și la acel film din acest sezon de Oscar pe care îl consider supraevaluat – Frankenstein.

Vinovat pentru asta este cel căruia îi revin și meritele pe care pelicula le are – Guillermon del Toro.

Mare maestru al macabrului și al fanteziei, cineastul mexican era îndreptățit să vină cu propria versiune a acestei povești nemuritoare a lui Mary Shelley.

Și câtă vreme se menține la punctele sale forte, creația sa este o splendoare. Peisajul gotic al experimentelor cu electricitate și materie organică moartă din prima jumătate a filmului este captivant, este neliniștitor, este îmbibat de senzația că transgresează limitele impuse omului de natură și Providență.

Profesorul Victor Frankenstein (un excelent Oscar Isaac) este un tip obsesiv, neplăcut, încadrat perfect căutărilor sale asupra vieții și morții, iar relațiile cu celelalte personaje, deși schematice, sunt în tonul întunecat al narațiunii.

Dar apoi apare Monstrul căruia îi revin toate calitățile pe care regizorul care semnează și scenariul le refuzase celorlalți până atunci, așa că Frankenstein devine aceeași alegorie corectă politic care agasează și în The Shape of Water.

Evident, este alegerea lui del Toro cum ia și prelucrează materialul-sursă, însă asta nu înseamnă că agreez astfel de Monstrum ex machina deșănțat.

De aceea, consider că filmul său are parte de o recunoaștere cam prea mare, ocupând niște locuri la anumite categorii unde existau candidați mai merituoși.

La cele tehnice, precum imagine, costume, machiaj sau decoruri, nimic de zis, cel puțin în prima parte sunt spectaculoase.

În ceea ce privește scenariul adaptat, nu mă pot abține să nu îi aplic e o butadă clasică: are părți noi și părți bune, din păcate părțile noi nu sunt bune, iar cele bune nu sunt noi.

În locul lui Frankenstein ar fi meritat cu vârf și îndesat să fie Park Chan-wook cu al său extraordinar No Other Choice, dacă tot a fost văduvit de nominalizarea la cel mai bun film internațional.

Însă cele mai mari obiecții se îndreaptă către Jacob Elordi, care se regăsește printre cei cinci actori care concurează pentru statueta de rol secundar.

De, Academia are obiceiul să răspundă la corectitudine politică tot cu corectitudine politică.

Nu că Elordi nu s-ar strădui să fie expresiv sub stratul gros de machiaj și sub trențele masive care îl acoperă, dar prestația lui e ridicol de neimportantă față de a unui Paul Mescal în Hamnet sau Josh O’Connor în Wake Up Dead Man sau Miles Canton în Sinners.

Iar aceștia trei ar fi fost vinovați de faimoasa fraudă prin care un actor principal e repartizat la categoria secundar, îl aveam pe emoționantul William H. Macy în Train Dreams, despre care o să vorbesc cât de curând.

Variante erau, numai echidistanță să fie.

Dar ce-ar fi Oscarurile fără astfel de controverse?

E păcat doar să lăudăm fără să scuipăm niscaiva vitriol când și când.

Asta ne face oameni, că tot încearcă să ne arate Frankenstein ce înseamnă asta.

Sinners

Elio

F1

One Battle after Another

The Smashing Machine

Bugonia

It Was just an Accident

Zootopia 2

Avatar: Fire and Ash

Song Sung Blue

Sentimental Value

KPop Demon Hunters

Marty Supreme

Hamnet