Știam că Dune: Part Two va fi un jucător la Oscarurile din 2025.
Însă nu îmi imaginam că va apărea un film care va atenta cu tupeu la toate categoriile tehnice unde producția lui Denis Villeneuve părea stăpână: imagine, decoruri, costume, efecte speciale sau montaj.
Acesta este Wicked și are o genealogie aparent complicată – este ecranizarea unui musical celebru de pe Broadway, care este ecranizarea laxă a romanului omonim al lui Gregory Maguire care, la rându-i, reinterpretează clasica creație literară a lui Frank L. Baum și filmul aferent din 1939.
Povestea de aici ne spune o parte a devenirii unei tinere vrăjitoare verzulii pe nume ei Elaphaba în detestabila figură pe care o știm din basmul de căpătâi, precum și, în subsidiar, evoluția celei care va deveni zâna bună Glinda.
Aici, însă, protagonista nu e personajul negativ, dimpotrivă, este cea pusă în situația de îndura marginalizarea și hula celorlalți, iar omoloaga ei luminoasă este o mică pițipoancă ipocrită și nu foarte răsărită la minte.
Evident, o doză copioasă de corectitudine politică.
Însă Wicked se salvează de impresia neplăcută a tezismului apăsat cu două mari calități.
Prima este relația ambivalentă dintre cele două eroine.
Rivale la început, ajung prietene și chiar și când alegerile ideologice le despart, pare că legătură sufletească dintre ele va supraviețui.
Cea de-a doua calitate a filmului este realizarea fabuloasă, orchestrată de Jon M. Chu cu o pricepere suprinzătoare pentru un regizor care avea doar producții ușurele până acum în portofoliu.
Totul e încântător, de la cromatica și arhitectură, care o preiau și dezvoltă pe cea a ilustrului predecesor, la desăvârșita coregrafie a numerelor muzical-dansante.
Pentru cei cu auz ascuțit într-ale englezei, scenariul abundă și în diverse invenții lingvistice delicioase.
Dar Wicked nu și-ar depăși condiția de mega-videoclip cu mesaj progresist și vag adolescentin, dacă n-ar beneficia și de niște interpretări deosebite.
Cynthia Erivo știa deja cum se compune un rol de asemenea factură, tot ea fiind și militanta-cântăreața din Harriet. Plină de vigoare și expresivitate, pare totuși un pic contrânsă de cerințele de virtute ale partiturii.
De cealaltă parte, Ariana Grande e pur și simplu adorabilă. Exagerat de cochetă, snoabă, narcisistă și intrigantă, ar fi odioasă în mod schematic, dacă nu i-ar imprima personajului și un dram de inimă, precum și o energie molipsitoare.
Până în ultima treime a filmului, când marile relevații și evenimente se concentrează asupra Elaphabei, Galinda (vedeți voi cum se ajunge la Glinda) e adevărata protagonistă, e acea prezență pe care o aștepți și o savurezi.
Remarcabil este că această confiscare a simpatiei și atenției spectatorilor nu e o simplă extensie a condiției de vedetă mondială a muzicii. Ariana Grande are niște abilități muzicale pe care le folosește cu cap și unele expresive pe care le folosește cu și mai mult cap.
Sper să o văd printre nominalizatele de Oscarurile de la anul (la actriță în rol secundar, preconizez), ba chiar cred că mi-am găsit una dintre favoritele pentru care o să chibițez.
Apariții meritorii au și Jeff Goldblum, simpatic escroc (probabil vă imaginați ce rol are) și Michelle Yeoh, care demonstrează o disponibilitate actoricească deosebită (deja validată de premiile cu duiumul pentru Everything Everywhere All at Once), manifestată aici de capacitatea de a trece pe nesimțite de la un aer binevoitor la unul amenințător.
Când s-a terminat Dune: Part Two, am declanșat o numărătoare inversă până la următorul film din serie.
Și când s-a terminat Wicked, am declanșat o numărătoare inversă până la următorul film din serie.