Că să pot vorbi în voie despre A Real Pain, trebuie mai întâi să descarc de pe suflet povara fraudei pe care o comite.
Nu creația în sine, ci modul cum e promovată.
Povestea din film îi urmărește pe doi veri din America, descendenți ai unei evreice poloneze, care a supraviețuit Holocaustului. După trecerea ei în neființă, cei doi se gândesc să îi onoreze memoria, urmând drumul durerii pe care l-a parcurs în țara de baștină, având ca destinație finală casa-i de odinioară.
Pe parcurs, personalitățile discordante ale tandemului sunt pricină de momente amuzante sau revelatoare sau jenante.
Jesse Einseberg, cu tripla-i ipostază sergiunicolaesciană, nu ține morțiș să fie în prim-plan din punct de vedere actoricesc, deși are o contribuție simțitoare la bagajul emoțional al filmului, exploatându-și din nou acea introversiune vecină cu sociopatia pe care i-o știm din The Social Network.
Kieran Culkin culege cea mai mulți lauri cu personalitatea lui tulburată, șarmantă și exasperantă, care ascunde o suferință aparent incurabilă.
E favorit la această ediție a Oscarurilor, la categoria cel mai bun actor în rol secundar.
Ceea ce e strigător la cer.
Cei doi interpreți au cam același timp de apariție pe ecran și aceeși importanță narativă și afectivă în ceea ce A Real Pain vrea să ne transmită.
Plasarea sa la categoria secundar e un truc lipsit de sportivitate, menit a-l proteja de competiția cu greii principali ai sezonului și a-i asigura câștigarea statuetei.
Nu e un caz singular, istoria Premiilor Academiei, în special cel recentă, abundă în astfel de decizii neloiale, cea mai deșanțată fiind a încadrarării lui Timothy Hutton ca actor secundar pentru Ordinary People, în condițiile în care timpul efectiv în care apare în fața ochilor noștri e mai mare ca oricărui alt partener de ecran.
Nu sunt singurul căruia frauda de acum nu i-a mirosit prea bine. Cei de la BBC au alocat recent un amplu material despre acest fenomen, aducând și alte exemple de anul acesta, precum Zoe Zaldana sau Ariana Grande. În privința lor, cred că există argumente mai solide de a fi considerate actrițe în rol secundar decât în cazul lui Kieran Kulkin.
Dar povestea Oscarurilor e atât de pasionantă tocmai pentru astfel de controverse.
Acestea fiind spuse, să ne aplecăm asupra celui mai important personaj din A Real Pain, mai precis scenariul de mare inteligență și sensibilitate, scris de Jesse Eisenberg însuși.
Durerea amintită în titlu este cheia de boltă a acestei pelicule.
Unii înmagazinează durerea.
Alții o deversează peste ceilalți.
Pe unii îi face bățoși.
Pe alții labili.
Modul cum gestionăm durerea, atât cea transgenerațională, transmisă de la părinți sau bunici, dar și cea pe care o trăim nemijlocit, este guvernatorul din umbră al vieților noastre.
Asta ne demonstreză cu mare abilitate și echilibru Jesse Eisenberg, care, înțelegându-și scenariul mai bine ca oricine, știe și cum să-l transpună regizoral.
Spre deosebire de mulți confrați actori care, odată ajunși de cealaltă parte a camerei de filmat, se lasă mânați de exces de zel, proaspătul cineast e admirabil de reținut în mizanscene și decupaje și emfază.
Rezultatul este o felie elocventă de compasiune.
E ceea ce Oscarurile, cu toate scăderile lor, au nevoie.
Ca toată lumea, de altfel.
The Only Girl in the Orchestra
